Page 14 - 1924-1-2

Pag. 14 C 0 S 1 N Z E A N a 45—1. 1924

ridicată ea o creastă de cocoş spre ţile li se umpluseră de ţurţuri şi de în picioare şi buimăcită, căsca ochii
gât, cu picioarele de dinainte mai gogoleţi mărunţi, aduşi de vânt şi ca să vadă cum Ştefan Ţopa şi cu
înalte, venea mistreţul, cu botirl în pătrunşi până la piele. Iadul, nu Iftimie Talpă aduc o targă coperită
zăpadă. Se opri puţin apoi înaintă altceva, iadul lui Dumnezeu ! înainte, de zăpadî, iar din stratul alb-, ese
spre mijloc călcând regulat şi le­ Talpă, în urmă Ştefan Ţopa, iar în Ion, cu faţa neagră, cu buzele albite,
gănat în mers. Toţi stau încreme­ coadă, cu capul plecat nesimţitor, cu ochii sticloşi, deschişi, mari, iar
niţi. De-odată Talpă frângea cu o- cu inima îngheţată, cu gândurile în colţ, alb ca varul, impetrit Sandu
pinca un vreasc agăţat de un ciot, învăluindui-se în cap ca şi viscolul rezemat de dulap.
mistreţul ridică râtul negru, cu dinţii de afară, venea cu picioarele tre­ — „Bătaia lui Dumnezeu, loano“
albi eşiţi pe demargeni, mari, ascu­ murate, sgribulit Sandu Pascu, suf- — şi buza lui Ştefan, începe a
ţiţi, cu ochii sticloşi ca două boabe lând rar şi întretâet, pe urma pa­ tremura, gata de plâns, pe când
de mărgăritar întunecat — şi as­ şilor acoperiţi îndată a celor di­ Talpă sta trist, îngrozit cu ochii
culta. nainte. înrouraţi la capătul celalt... şi un
— »Trage, Ştefane!... Şi-o poc­ Când au intrat în sat, era târziu. hohot nebun izbucui din peptul
nitură surdă, purtată până’ departe, Se auzeau ca de departe, din altă femeei, îngrozite, furtunoase, sălbă­
pe colnice şi repetată de văi, ră­ lume, glasuri slabe şi rătăcite, frân­ ticite.
sună. Mistreţul, lovit în cap, se’n- turi purtate de vânt pe la urechi, — „Tu Tai omorît. câne... Ţ’am
toarce în loc, ameţit şi porneşte de colinde. Lumânările tremurau în­ spus eu... că eşti dracu*... că ai
spre Neagu, grohăind sălbatec. Încă fiorate la ochiurile mici, de geam, să faci păcat“.;, şi printre sughiţuri
un foc, şi Talpă Pa lovit în deşer­ ori o lumină abea simţită, dela hohotite blestemă pe Pascu, împet-
tul stâng, dar na cade, — altul dela candela aprinsă la icoană se răs- rit, nesimţitor ca o bucată de lemn...
Ştefan, dar tot nu cade. Neagu s'a frângea pe ferestrele fără perdele, „că ţ’am spus să-ţi câţi de casă...
pus în genunchi, ocheşte lung şi îngălbenindu-le. Asudaţi, osteniţi, că vine urgia peste noi... că ne
tremurat şi trage. Apoi lasă puşca, îndureraţi, cu o greutate mare în paşte pâcatu’... blestematule...“
scoate în goană cuţitul dela brâu suflet cu faţa crispată de deznă­ Copiii se treziră speriaţi, întâi
şi din câteva salturi este lângă porc, dejde, de mustrare, cu ochii înlăc­ Săndel — îşi deschise luminoşi şi
cu lama sclipitoare alături de râtul rimaţi de furie şi dejaleşicu mâi­ întrebători ochii negri — leit ochii
negru însângerat de ochii sticloşi şi nile îngheţate, s’au oprit cu targa lui Sandu Pascu — ş’apoi fetiţa, şi
sălbateci, înroşiţi, ai mistreţului, care la poarta lui Neagu, cei trei. Pascu un plânsei neogoet se porni în casa
deschisese larg gura lui grozavă, cu o deschise larg, ceilalţi intrară înă­ asta înveşmântată de Crăciun, in
dinţii tăetori, albi şi lungi, ca două untru, intră şi el, înlemnit, cu ochii pragul sărbătorilor.
cuţite ameninţătoare. sticloşi şi uscaţi. O capdelă veghea Afară, o droae de colindători, în­
O împuşcătură îndepărtată, şi în tindă, nelămurită, tremurând, în­ cepură, gâfâind şi întretâet:
Neagu cade, mototol înaintea por­ fiorată, de sgâlţâelile ferestrei. Io­ „Sculaţi, sculat boooooeri mari
cului căzut în lat ana şedea rezemată cu capul de Flooooorile daaalbe“...
— „Valeu“ mor, fraţilor!... Se prichiciu, visând lucruri străine şi frântura de colindă se perdu
auzi ţipătul Iui Neagu, printre gro­ fără înţeles. aiurea, fluturată de vântul care urla
hăiturile mistreţului, care se zbătea Deodată se trezi brusc, se sculă a pustiu...
înroşind zăpada. Toţi au năvălit
spre el, încruntaţi, speriaţi, cu inima DEALURILE DIN COPILĂRIE
oprită... iar în urmă, gâfâind, alb TEODOR MURĂŞANU
ca varul, cu goluri vinete în jurul le strâng în braţe ca pe-o bucurie,
ochilor, înpleticindu-se, Sandu lui Sat mic cu oameni buni şi case albe,
Pascu, tremurând nervos, cu faţa Te strâng în braţe şi-ţi sărut livezile
schimonosită, uluit, înaintea mortu­ Ce-ţi strălucesc în jur ca nişte salbe.
lui străpuns de un pumn de alice
prin pept şi prin inimă. E mult decând ţi-am zis. rămâi cu bine!
Ştefan îl priveşte amărât, încrun­ Şi ’ncendiat de cântece şi glume
tat, ameninţător, furios: le-am părăsit apoi ca pe-o comoară
— „Nu-ţi ajungea, blestematule, Şi m’am născut plângând în altă lume...
că i-ai necinstit casa, de ştia tot Când am ieşit însă din tine sărutându-ţi
satul, numai el nu, Pai mai şi omo- Podoabele şi holdele de aur,
rît, ticălosule... Sat mic, cu oameni buni şi case albe,
— „N’am vrut... borborosi neîn­ Eu mi-am uitat pe-aici un scump tezaur:
ţeles,-cu limba împleticindu-i-se, cu
mâinile sgârcite, Sandu. ...Aşa precum se ’mprăştie bogată
— „Nu, câne?!.,. Da’ asta-i îm­ Lumina lunii uneori pe valuri
puşcătură de n’ai vrut?.,. Sat mic, aici în tine-odinioară
S'a risipit copilăria mea pe dealuri...
Şi mă reîntorc acum din lumea nouă
Când au eşit din pădure, pur­ Chemat de flori şi de tălăngi de turme
tând pe mâni targa de stejăriş, Pe dealurile-ţi cu păraie multe
era un întunerec, şi-un viscol de nu Tezaurului scump să-i dau de urme.
ştiai nici în cer nici în pământ, ... O, daţi-mi, daţi-mi plasa fermecată
zăpada spulberată izbea faţa şi tăia Să-i prind lumina moale şi fugară,
mâinile, înţppând pielea cu mii de Să mi-o re vărs din nou în suflet toată
ace veninoase şi nesuferite,' mustă­ Să-mi înflorească -n piept la primăvară!

/