Page 8 - 1924-11

Pag. 132 - - - - C O S I N Z E A N A - - - - - - - 10—VI. 1924

toate că o vedeam frământându-se. stare sufletească este ceeace numim bucuria mea nebună uitasem, că
Ca să o linişteşc îi spusei. fericire. năpasta ne pândeşte, că un nor
— Ce ni se poate întâmpla? Se Tată, eu!? Nu, e o nebunie, un negru, încărcat cu nenorociri stă
va încerca un atac sau asupra mea joc bizar al nervilor mei prea în­ gata, să-şi toarne cuprinsul peste
sau asupra ta. cordaţi. Dar Lydia mi-a mărturisit capetele noastre.
Durere, eu nu cunosc taina, care aceasta!! Ridicai obrajii mei înfierbântaţi
acopere trecutul tău şi prin urmare Revenindu-mi acolo, pe lespedea spre bolta stropită cu stele. In li­
nici nu sunt în situaţ'a de a-mi pu­ rece, nu ştiam ce să încep? La ce niştea nemărginită nici un desacord.
tea da seama, că ce puteri au pus să gândesc, ce să fac? Simţiam însă Numai valurile săltau cadenţat în
în mişcare urmărirea ta. Nu înţeleg că o lume nouă se conturează în eternul lor joc zglobiu care-mi părea
ce caută aici? Nu-mi pot da seama jurul meu, o lume pe care n’am în aceste clipe veşnica goană după
ce vrea. Mă înţelegi Lydia? ştiut-o. noroc. Cum mi-a venit această idee
Dânsa oftă. Faţa îşi perdu co­ Tată!! nu ştiu. Dar îmi aduc aminte, că
loarea şi în ochi coborî o lumină Şi prin noaptea luminată de tre- în noaptea aceasta tainică, tăcută,
stranie, care dedea privirii un ce fix, murul miliardelor de stele, cu ochii acolo pe ţărmul eternei mări, gândul
îngrozit. încercă un gest evasiv ca sufleteşti îmi vedeam copilul, os din meu a pornit înălţându-se mereu
şi când ar fi voit să se apere de osul meu, sânge din sângele meu, spre stele cari sclipeau ca nişte
ceva... apoi îmi cuprinse grumazii produsul unei iubiri târzii. Valurile ochi de mărgăritate obosiţi de ve­
şi găsindu-se pe genunchii mei îmi mării se jucau cu piatra pe care ghe. Ce-am căutat, pe cine, ştiu eu?
acoperi faţa aşa, din senin, cu să­ şedeam chicotind, clipoceala lor in­ Cât că m’am trezit plângând încet,
rutări. tensă îmi dădeau ilusia unui dulce un plâns pe care l-am uitat de mult
schincet de copil.
— De n’a fi tu, de nu te-aş iubi şi, odată cu scurgerea lacrimilor
atât de mult, nu mi-aş bate acum Sufletul meu trudit îl întunecă m’am simţit cuprins de o linişte ne­
capul cu acestea. Dar, te iubesc... dintr’odată icoana viitorului. Si simţii înţeleasă. Şi, parecă de acolo de
te iubesc, cum n’a mal iubit femee dintrodată trupul meu cutremurân- sus de undeva, unde mai odinioară
şi nu pot Radule, nu pot... du-se. mi-am ridicat ochii, ar fi coborît o
Cunoşteam pe Lydia într’atât, în­ Cine-1 va creşte, copilul? solie sfântă, o poruncă aspră zicân-
cât să-i dau pace în astfel de clipe. Gândul acesta răsărit pe neaştep­ du-mi:
tate, ca un oaspe neplăcut, mă în- — Ai să-ţi aperi copilul!!
O luai pe de departe cu mân-
găeri, cercând să o liniştesc, redu­ tristă umplându-mi sufletul de durere.
când la minim toată afacerea. Mă vedeam bătrân şi neputincios, ©0©
Şi astfel, înşelându-ne cu bunăvoe, lipsit de energie şi frânt Iar alături
aşteptam din zi în zi deslănţuirea de mine răsărind, icoana mlădiţei Vine primăvara
furtunei. eşită din această tulpină — copilul
meu.
Intr’o seară însă, într’o seară de-o Şi n’am pe nimeni. Nu am pe
linişte şi seninătate care era o ra­ nimeni în jurul meu cui să împăr­ Vine primăvara «
ritate şi între serile frumoase de tăşesc taina aceasta mare. Sunt Dor de viaţă... mort,
aici, Lydia îmi făcu o mărturisire străin în lumea aceasta largă. Mai înoadă-odată
care mă scoase cu desăvârşire din O undă duioasă mă încălzi pe Firele de tort.
ogaşul obicinuit. încetul. Era sentimentul mândriei,
Lydia se simţia mamă! Să le 'ntind la soare
că neamul Romanilor nu se va sfârşi Intre păpădii,
In clipa când mi-a şoptit această cu mine asigurată fiindu-i de acum Să le ude ploaia
taină, roşise ca o fecioară. Eu am continuitatea. Până le-o albi.
stat o clipă ca şi când ar fi trăznit Unde e acum prietenul pribegiilor
lângă mine, uluit, neputincios de-a mele lungi, tovarăşul nopţilor de Mai desghiaţă 'n suflet
scoate măcar un grai. O mişcare zbucium? Unde e duhul tăgăduirii Credinţă şi dor,
n’am fost în stare să fac. Păream care-mi curmase brusc atâtea bucurii Cum desgheţi vâltoarea
cu desăvârşire paralisat. Trebue că ale acestei vieţi? Mephisto! etern Ori cărui isvor.
am făcut o figură extraordinar de sfidător al norocului nostru mărginit,
jalnică căci Lydia mă apucă de unde eşti? Te-a chemat în altă Să mă urc pe dealuri
umeri scuturându-mă. parte rostul tău, ori a dat faliment Să cobor în văi,
Ce-a urmat apoi nu pot descrie. filosofia ta glacială? Auzi tu, se­ Până se va frânge
Îmi pare totul un vis şi în acele cretul cel mai sublim al vieţii mele? Inima ’n bătăi.
clipe nici nu cred să fi ştiut de Mephisto! Sunt tată!!
mine. îmi aduc numai aminte că Nu răspunzi? M’ai părăsit cu de­ Mai redă-mi tăria
am căzut la picioarele ei sărutân- săvârşire ori nu vrei să înţelegi slava De-a vedea senin,
du-le, şi plângând ca un copil. Pe acestui singur cuvânt? Tu ce dai verdeaţă
urmă, ne mai putând suporta odaia, Prost ce sunt. Tufelor de spin.
am eşit afară în grădină, găsind un M’au apucat iarăşi gândurile ne-
refugiu pe treptele de peatră cari roade de mai de mult. Mă credeam Cu senin în suflet
duceau la mare. Pe lespedea rece, deja scăpat de ele şi uite, dau însuşi Aşi trăfn bordei,
ştiu că am stat mult, mult, într'o asupra mea tocmai acum. împărţind seninul
absolută inerţie sufletească. Aveam Dar „EI'? Ce va fi cu bărbatul Semenilor mei.
sensaţia unui imens gol în jurul ei acum? Peste stratul de fericire
meu şi totuşi, eram atât de mângâiat, suprapământească se coborî dintr’o- Bucureşti, 1 Aprilie 1924.
atât de mulţumit. Trebue că această dată pânza gheţoasă a realităţii. In MARI A CUNŢAN