Page 10 - 1924-15
P. 10
Pag. 186 C O S I N Z E A N A -------------------------------------------- 15—VIII. 1924
cu Fifi, s’au răsturnat într’o hodo- MĂRTURISIRE
rogeală seacă peste picioarele doam D-rei M. Ch.
nei şi mai ales peste ale mele.
Un schelălăit enervat, care nu mai Am cunoscut-o, măi băeţi, într’o toate acţiunile, în toate gândurile
conteneâ ci se accentuâ din ce în zi a lunei August, în biroul unei, mele. O simţiam par’că lângă mine,
ce, şi o mutră mai mult decât fu Instituţiuni publice dintr’un oraş de o vedeam în toată frumuseţea ei.
rioasă a doamnei: provincie, unde era funcţionară. Nu Şi cercul, pe cât de strâmt pe atât
sunt fatalist. Am convingerea, că de viţios în care îmi petreceam zilele
— „De ce eşti mojic, domnule?
Că-ţi cârpesc câteva palme... Ce ceeace numim mâna neghioabă a lipsite de bucurii şi mulţumiri, mi
nu bagi de seamă?... soartei, care ne conduce paşii prin se părea îngrozitor. O! ce dar fericit
această vale a plângerii, şi ale cărei e imaginaţia! Cum te poartă pe ari
— „Pardon, doamnă, dă palme capricii le blastem adesea din adân pile ei în lumi de basme, unde su
cui i-ai mai dat!“... cul inimii, nu este decât rezultatul ferinţa e o buruiană necunoscută!
— „Nu fii dobitoc, mă’nţelegi?" faptelor noastre ale căror urmări le La câteva zile după ce m’am în
— „Ba nu fi dumneata! Dacă ţi- corespund. Există totuşi ceva, sau tors acasă, i-am scris. In douăzeci
ai adus toată casa, să-ţi fi închiriat în fiinţa noastră, — în acest com de pagini i-am destăinuit toate tai
:
singură un vagon... Nu este vagon plex de s mţuri în perpetuă frămân niţele sufletului meu, întreg dorul
de bagaje?... tare, — sau e scris în acea carte unei inimi de nimeni înţeleasă, ne-
Mărturisesc că am avut un acces a Destinului, care ne îndrumează mângăiată de nimeni, sfâşiată de
de curaj şi de tărie, dar noroc că către lucruri şi fapte, unde, în mod spini cu prisosinţă răspândiţi în calea
mi s’a sfârşit drumul şi m’am dat vag, bănuim că ne aşteaptă cea mai vieţii. Şi plângeam. Un sentiment
jos la gara următoare... amară suferinţă, înve’lită în straele nedesluşit îmi copleşise inima, şi
Şi acum, spuneţi dumneavoastră, unei fericiri, ipocrite, şi mergem simţiam o plăcere să plâng, să plâng
dacă vecina mea din tren sau eu către ea cu inima palpitând, — ten până ce ochii îmi vor seca de la-
am dreptate, că sunt un om foarte taţia învinge voinţa. Este năzuinţa crămi. — O! multe pagini triste din
timid şi foarte politicos... omului către veşnic căutata fericire, viaţă am stropit cu acest balsam! —
către acea flacără divină care fuge In aşteptarea răspunsului ei, nu ştiu
Constantin Crişan pe măsură ce te apropii de ea. Şi, ce am făcut, nu ştiu ce am gândit.
când îţi este îngăduit să poposeşti, Eram sigur că-mi va răspunde, dar
vremelnic, în drumul priporos pe la natura răspunsului nu îndrăsneam
IN CEASURI TÂRZII... care eşti condamnat să-l faci până să mă gândesc, şi nici nu ştiu ce
Aurel Zegreanu ce vei intra pe altă cale înfinit de mă făcea să cred că-mi va răspunde.
lungă, înainte de â gusta amăgitoa- Aveam senzaţia că aş fi fericit, nu-
E seară, rea fericire, inima ţi se răneşte, lo ^mai cu o scrisoare delà ea, ori cum
şi iară vită tocmai din direcţia de unde tu ar fi acea scrisoare, dar să ştiu că
podoabele boltii albastre, aşteptai ceeace cauţi, de când jude am ceva delà ea, ceva cu care a
cata îţi oferă prisma prin care viaţa umblat ea, un lucru în fine, pe care,
râd dulce visărilor noastre...
se vede în adevărata lumină... când l-a făcut, s’a gândit la mine..
...şi rar, doar aşa câte una,
Când am văzut-o, mi-am zis: Nu m’am înşelat. La zece zile, am
în tremur coboară pe o rază... „iată o fiinţă de care natura s’a o- primit răspunsul. După o prefaţă
tăind lung ol bolţii albastru, cupat cu drag!“ In neputinţă de a cam lungă, în care, printre altele,
iubirea de-aproape s’o vază... reuşi să vă dau portretul ei, mă citează o maximă de Schopenhauer,
si moare. mărginesc a spune că era însăş fru îmi scrie că n’a iubit niciodată, şi
mosul în tot complexul lui. Timp crede că nu va iubi nici în viitor,
de o oră cât am şezut în biroul ei şi termină prin a mă saluta ca „pu
lăcere-i, falange îngână,
aşteptând şeful, n’am vorbit nimic. rurea sinceră amică“. — Gândurile
. .şi moare O priveam pe furiş, îi urmăream mi-au stat în loc. Priveam scrisoarea
în sbateri şi focul la stână... toate mişcările, şi... nu ştiu ce gân cu ochi tâmpiţi, şi simţeam un imens
deam. In mai multe rânduri am vrut gol în suflet. Am recitit-o mai cu
s’o întreb ceva, dar nu găseam cu atenţiune, odată, de douăori, crezând
...In ceasuri târzii de 'nserare, vinte. îmi făuream în minte câte-o că în spatele cuvintelor voi ceti
cu greu bat cărarea'n sulcină, frază aleasă, dar când voiam să în gânduri susceptibile Ia interpretări
când viaţa mi-o văd o ruină, cep, vorbele mi se opreau în piept. contrarii vorbelor. Nimic! Un stil
şi visul suspine amare... Şi-mi făceam mustrări, mă vedeam simplu, sincer, conchis, m’ar fi putut
într’o situaţie cu totul ridicolă; dar, hotărî să mă opresc aci, dar acel
drept să spun, îmi plăcea această mizerabil grăunte de speranţă, acel
situaţie, îmi plăcea s’o privesc nu inevitabil „dacă“, mi* a dat condeiul
mai, fără să fac cel puţ n o miş în mână, şi alte douăzeci de pagini
care pe scaunul în care mă înţepe au îmbrăcat doliul inimii mele. A
nisem ca fixat de-o putere hipno doua zi i-am trimis altă scrisoare...
tică... şi apoi alta. Sufletul îmi oscila
Când am plecat, aveam impresia între speranţă şi desnădejde, şi sim
că mă întorc dintr’o lume ireală. Şi ţiam o nevoe să scriu, să mă uşurez.
lumea aceasta, era departe de mo Peste două săptămâni, a căror lun
cirla materialismului, de asperităţile gime nu îndrăsnesc s’o măsor, pri
unei realităţi care-mii învenina su mesc câteva rânduri — verdictul!
fletul. Imaginea ei mă obseda în „Ţi-ai îndreptat paşii vieţii către o
