Page 11 - 1924-23-24
P. 11
25—XII. 1924-------------------------------------- ■ C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Pag. 303
legere, în mulţimea împrăştiată. Nu POEZII
mai era şi nu mai putea să fie chip
de luptă. Se umplea câmpia de de Zaharia Bârsan
trupuri, de arme frânte, de lănci
Opera poetică a d-lui Zaharia Bârsan a câştigat demult simpatia
rupte. Măcel era numai, şi urgia întreagă a publicului românesc. începuturile sale literare au fost ocrotite,
lui Dumnezeu... caşi acele ale regretatului Ştefan Iosif, în paginile de glorie ale Semănătorului.
— Foc la case! — poruncise un D-l Zaharia Bârsan s’a bucurat de pe atunci de o măgulitoare preţuire din
comandant bărbos ridicându-se în partea maeştrilor Gheorghe Coşbuc şi Alexandru Vlahută. Laolaltă cu
scări. Şi de odată se porniră din scriitorii fruntaşi din generaţia sa: Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Al.
Ciura, şi ceilalţi, a fost unul din colaboratorii Luceafărului, şi dăcă ne iertat
sat fumuri groase, apoi scântei şi să spunem, şi al Cosinzenii. Pe tărâmul artei dramatice, d-l Zaharia Bârsan
limbi de foc ţişniră din acoperişele şi-a câştigat deasemeni mari merite pe urma fnsufleţitelor turnee organizate
de paie. în Ardeal pe vremea stăpânirei ungureşti. Pe acelaş tărâm, inspiratul autor
Un om în uniformă de ofiţer îm dramatic ne-a dat „Trandafirii roşii“, un mare succes al scenei noastre.
Din volumul recent de Poezii reproducem următoarea bucată:
părătesc, fără sabie, fără chipiu
sbucni din mijlocul vâlvătăilor şi
se năpusti gâfâind pe câmpie, spre FERICIRE...
comandantul cu barba în vânt, cu
ochii de foc. De sus. din pragul cerului curai
— Excelenţă..., îngână când a- Şi din albastrul culmilor senine
junse In câţiva paşi, — excelenţă, De unde te ’nălţasem eu pe tine
eu... Şi unde ani întregi te-am adorat,
— Toacă-1 în cap! strigă coman De-acolo.,. într’o noapte fără stele,
dantul arzându-1 cu privirea şi fă
când semn cu sabia unui husar de O noapte ’n care sufletu-mi s’a frânt...
lângă dânsul. Iu m’ai lăsat să cad — o frunză 7z vânt...
— Dar, domnule colonel, e omul Şi să mă pierd in negurile grele!...
nostru, — îndrăsni husarul.
— Toacă-1 în cap! răcni colo Credinţa mea ce se 'n trecea cu cerul
nelul ridicând sabia asupra husa In veci de veci tu n'ai s'o mai aduni,
rului. Căci toate prea mi se păreau minciuni
Husarul, tot mai codindu-se cumva, Şi prea vedeam în tine Adevărul,
puse mâna pe mânerul pistolului
dela brău. Şi prea luptam de lume să te-ascund
— Măi, nu ţi-am spus? nu strica Şi mă ’nbătam că mi-am găsit norocul...
glonţul că ne mai trebuie, la un — Când mintea ta săpa sub mine locul
par de colo şi dă-i în cap!... Ăsta Şi mi deschidea prăpăstii fără fund...
nu ne mai trebuie...
Şi stete locului până când husa Fii bine-cuvântată pentru veci!...
rul descălecă şi împlini porunca. Un Ai spulberat cenuşa de pe vatră
pocnet, un gemăt, şi locotenentul
Klima îşi primise răsplata. Şi peatră m’ai crezut... şi-ai dat în peatră,
Apoi colonelul dete pinteni ca Trezind izvorul lacrimilor reci...
lului, lăsând pe husar cu parul în Şi murmurul ce s’a pornit a jale
mână, încremenit înaintea cada Ai să-l auzi şi tu, plângând, prin somn...
vrului. Şi ai să visezi c'a fost de mult un Domn,
Măcelul se sfârşise. In fruntea
husarilor, comandantul bărbos se Ce se ’nchina în faţa roabei sale..>,
năpustea acuma orbeşte înapoi, —
în răzbunarea ce-1 aştepta şi pe Ce mândru sunt că tu... tu cea dintâi...
dânsul, crâncenă, în munţi. M’ai învăţat ce-i lacrima amară...
Şi n'ai să uiţi în fiecare sară
Să vii să-mi pui durerea căpătâi...
Ce mândru sunt... că *n sufletu-mi curat
Prin tine mi-a fost dat să ia fiinţă
Sublima, marea... sfânta suferinţă
A celor ce trăesc cu-adevărat!
O Doamne, dă-mi de-acum o vecinicie
Ce-am spus să-ispui mereu... dela ’nceput!...
Tu singur dintru ’ntâi ai priceput
Că ce-a făcut în veci nu va să ştie...
Ridic spre tine gândurile mele
Şi braţele din groapa mea de-acum:
Aşterne-i Doamne soarele pe drum!
Păzeşte-mi-o pe nopţi fără' de stele!...
