Page 8 - 1925-01
P. 8

Pag. 8 -------------- ----------------------  C  O  S  I N  Z  E  A  N  A    - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -   15—1. 1925
               ■! —■> •
                .  Simţea  încă  pe  braţ  urma  mâ­
                nuţei, cu care s’a sprijinit de el şi în
                ureche ii răsuna şi acum un „tqerci“
                —  spus  cu r-ul  acela  adus  din
                            3
                gât  şi  care  dădea  atâta  mlădiere
                glasului ei dulce.
                  Dar  tovarăşii  de  ce  s’au  supărat
                cănd  le-a  spus  pentru  ce-i  trebue
                felinarul?  —  Ce  murmur  printre
                ei...  Zău!  Ce  au  ei  cu  copila  aceea
                de  optsprezece  ani?  De  l-ar  fi  rugat
                pe  altul  în  locul  său,  nu  i-ar  fi
                arătat  şi  acela  drumul  cum  i  l-a
                arătat  şi  el?  —  Ei!  De  bună  seamă
                rachiuj...
                  Dar  icoana  mizeriei  şi  a  sufe­
                rinţelor  nu  întârzie  să  renască  în
                mintea  lui  şi  Iancu  începu  să  vază
                mai limpede*: da___odrasla patro­
                nului,  bogată,  veselă  şi  cu  obrajii
                rumeni...  şi  copiii  lcr  bolnavi  şi   Delà Românii din Serbia : Un banderiu de călăreţi din Vârşeţ mergând spre
                                                              gară spre a primi oaspeţii, veniţi la sfinţirea clopotelor delà biserica
                ofiliţi  printre  zidurile  umede  şi                        românească din acest oraş.
                hârbuite.
                  Afară  pleoşcăiau  paşii  grei  ai   Cu  obrajii  aprinşi  trecu  apoi  prin   flămânzi!...
                muncitorilor  ce  se  ’ntorceau  acasă.   grădina  ca  din  poveşti,  ce  înflo­  Dar  nici  nu  se  poate  !  Să  se  lase
                In depărtări, fabrica murmura încet  reşte  acolo  în  faţa  casei.  Dar  cu   el  sedus?  Nu!  Ş’apoi  cine  ştie,.  —-
                şi lin isonul nopţii.
                   • * *                            cât  se  roşi  mai  tare,  când  o  zări   patronul  poate  că  dinadins  a  pus
                                 *                  pe  ea,  fata  „lipitoarei“,  cetind  sub  fata să-l vrăjească aşa, numai ca să-l
                   Şi zilele trecură.               un  crâng  de  trandafiri  în  bătaia  dea de partea lui şi să scape de el.
                   Făgăduielile,  care  nu  se  mai  în-   soarelui palid de amurg de toamnă !   Câteva clipe şi soarele se cufunda
                fâptuiau, îl puseră pe Iancu pe gân­  —  De  ce  i-s’a  topit  deodată  tot  în  zarea  purpurie.  Vâsduhul  se  ră­
                 duri.  Când  trecea  prin  cartierul   cătranul inimii sub privirea ei blândă .  cori  şi  ca  o  pânză  de  painjen  pâcla
                 muncitorilor, femeile ii eşeau în cale   şi senină?...                  toamnei se furişa încetişor pe pământ
                 cu  copilaşi  galbeni  în  braţe;  jl  în­  Şi  când  să  ese  din  grădină,  dădu   Iancu mergea spre casă. Se gândea
                 trebau,  i-se  boceau  ca  unui  mân­  peste  o  bucată  de  mătasă  albastră,   iar  la  ai  săi  şi-l  chinuia  o  remuş-
                 tuitor atotputernic.               şi  străvezie,  perdută  pe  o  margine   care.  Şalul  cel  albastru  însă  îl  ui­
                   Şi  după  atâtea  încercări  fără  rod,   de  drum.  îşi  aminti  îndată:  era  şalul  tase  în  mână  şi  după  un  timp  îl
                 ce-i  mai  rămânea  de  făcut?  Toată   ei,  cu  care  a  mai  văzut-o  cândva.   strecură pe nesimţite sub vestă. —
                 nădejdea  o  aveau  în  el  „cărtu­  Voia  să  i-o  ducă  numai  decât  şi   chiar în partea ei cea stângă...
                 rarul“....  şi  povara  răspunderii  îl   era  fericit,  că  a  găsit  prilejul  s’o   * *
                                                                                                         *
                 apăsa tot mai greu pe Iancu..,      mai  vază  înc’odată;  abia  făcu  însă   Fabrica  stătea  cu  porţile  închise.
                   Se-  gândi  bine  şi  se  hotărâ  să  se   doi  paşi  şi  inima  i*o  luă  aşa  de  Murmurul  ei  veşnic  încetase  şi ma­
                 mai  ducă  înc’odată  la  el,  la  „Dom­  repede,  încât  Iancu  se  opri,  să-şi  şinile  cu  braţele'şi  roţile  lor  uriaşe
                 nul Director“.                      mai  domolească  sufletul,  Ca  pe  un   odihneau reci şi tăcute.
                   Cât  i-a  vorbit,  cât  i-a  tot  spus   roib  neastâmpărat,  ce  nu-1  poţi  stă­  Era grevă.
                 până  acum,  că  nu  se  mai  poate  aşa,   pâni cu una cu două.          Jos, la locuinţe, muncitorii umblau
                 că  muncitorii  nu  mai  rabdă!  Ii   Aruncă  o  privire  lungă  asupra  în  grupuri,  fumând  şi  gesticulând.
                 aminti  din  nou  făgăduelile  lui  ră­  şalului,  îl  apropiă  de  faţa-i  rume­  La  două  din  casele  cu  pereţii  ce­
                 mase  tot  neîmplinite,  mizeria  ce  se  nită  şi  ameţit  de  o  mireasmă  dulce   nuşii,  steaguri  negre  cu  panglici
                 ’ntindea  ca  mucegaiul.  Şi  la  ce  bun   ce  se  ascundea  printre  cute,  cât  pe   roşii  fluturau  în  bătaia  vântului.  In
                 toate  acestea?...  Numai  ca  să  cu­  aci  să  apese  de  buze  bucata  aia  de  odăile  cu  pete  mari  de  umezeală,
                 leagă  alte  făgădueli,  sau  mai  bine  pânză,  dacă  —  nu  ştiu  cum  —  nu   pe  mesele  cernite  cu  postav  negru,
                 zis  nimica:  vorbe  goafe,  cu  care   s’ar  fi  trezit  aşa  deodată  din  visă­  doi  copii  răpuşi  de  aceeaşi  boală
                 vulpea bătrână pescuia în apătulbure.  toria  asta  de  o  clipă.  Căci  Iancu  erau  lungiţi  în  sicrie  de  scânduri.
                   Şi  cât  timp  ii  vorbea,  el,  direc­  îşi  aminti  tot  ce  se  ’ntâmplase  cu   Lumea  se  ’  ’ngrămădise  şi  în  sus­
                 torul  şedea  la  masa  lui  încărcată   câteva  clipe  înainte  în  odaia  direc­  pinele  ce  eşeau  de  lângă  morţi  era
                 cu  hârtii  şi  bibelouri,  mâsgălind  torului,  necazul  îl  cuprinse  din  nou   ceva  ca  un  fâşăit  al  focului  de  răs-
                 încet  şi  tacticos,  pe.  un  colţ  de  şi privind şalul, o mustrare de Cuget   bunare  ce  pâlpâia  acolo  sub  hainele
                 foaie  albă,  poze  cu  un  creion  roşu.  îl  rodea,  ca  viermele  miezul  de   lor murdare de muncitori.
                 Iancu  le  privea  simbolic;  i-se  părea  copac.  —  Să  1  turbure  pe  el  fata   Oamenii erau agitaţi.
                 că  e  singurul  răsunet  al  vorbelor  aceea...  Fe  el,  —  şi  tocmai  fata   Dintr’una  din  casele  părăsite  în
                 sale. Şi ce ciudat, — tocmai roşu!...  „lipitoarei“!...  De  a’r  şti  tovarăşii   ziua  aceea,  Iancu  eşise  din  odaia
                 I-a spus cu vocea tremurândă:       săi,  de  ar  şti  femeile  ce-i  ies  în   lui  ca  să  ducă  înapoi  şalul  domni­
                   —  Să  nu  te  căeşti  într’o  zi,   cale  bocindu-se;  l-ar  blestema  cu  şoarei.  O  luă  pe  o  potecă  dosnică,
                 domnule  director!.,  şi  a  trântit  uşa  zilele,  ar  spune  că  e  un  netrebnic,   să  nu  fie  văzut  de  nimeni  şi  apucă
                 după  sine,  cel  care  totdeauna  îşi   că  l-a  ademenit  „lipitoarea“,  că  e   pe  urmă  şoseaua  ce  duce  pe  lângă
                 păstra sângele rece.                un trădător, un ucigaş al copiilor  fabrică spre vila directorului. In a-
                                                                                                   , . \
   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13