Page 9 - 1925-02
P. 9

30—I. 1925 ------------------------------ - - - - - - - - - - - C  O  S  I  N  2  E  A  N  A    - - - - -  Pag. 25

    pierdut  în  codru?  La  asta  se  aş­  trenul se apropia năvalnic. Încă o                    R  U  S  T  I C  E
    teptase  el  şi  îşi  puse  în  gând,  să  clipă.
    nu se mai întoarcă. Va trăi el oare­  Şi-a  pus  toată  puterea  des-   Răzoarele copilăriei
    cum, ori va muri de foame. — Săr­ nădejdii.
    manul Burcuşel, merge trist, — lă­   Smucindu-se, — funia s’a des­     Teofil Bugnariu
    crămând.                           făcut niţel şi Burcuşel s’a răsturnat
      Ajunseră  în  vale.  P'aici  ducea   lângă  şine.  —  Numai  piciorul  de   Azi m’au chemat cu glas de vânt spre
    linia drumului de fier.            dindărăt  a  rămas  legat  strâns  de   Pe  dealurile  noastre  ruşinii  [ele
      La o margine: mlaştină şi tres-  şine.                               Răzoarele copilăriei mele;
    tiş uscat.                            Nu putea să-l libereze.           Ş’acuma pasul rar şi 'nfiorat
      Niculifă s'a oprit pe umplutura     In clipa următoare locomotiva i-a   Pe dealurile tolănite ’/z soare
    drumului de fier. S’a uitat împrejur, tăiat piciorul.                   Mi-l poartă In suişuri cotitoare
    că oare nu-i vede cineva, — apoi     A simţit o sâgetare prin tot cor­  Cărări bătătorite 'n lut uscat.
    îngenunchind, a început să scor­   pul, — o durere sfâşietoare. N'avea
    monească pietrişul de sub şine, cu  putere  să  se  mişte.  Gemea,  urla   De-asupra amintirilor senine
    mâna.                              de durere. Trenul a trecut, iar Ni­  Fugarnici anii vremea şi-au cernut
      Burcuşel s’a cutremurat, începuse  culiţă înjura din trestiş.         Şi sufletul împins de doruri vine
    să înţeleagă. — Niculiţă — stăpânul  Burcuşel s’a ridicat cu greu.      Să-şi regăsească ’ntârziat pe dealuri
    lui, prietinul lui din copilărie, —   Avea un singur gând: să-şi mai    Trecutul blând, seninul lui trecut.
    vrea să-l lege de şine, ca să treacă  vadă odată stăpânul. — să-i lângă
    trenul  peste  el.  S’a  înfiorat  şi  la  măna,  —  apoi  luându-şi  rămas
    pătruns o jale adâncă. — Doamne, bun,  să  plece  în  lume,  să  moară   O! n'am mai fost de-atâţia anipe-aici
    —  avea-va Niculiţă suflet să făp-  de durere ori de foame. S‘a apro­   Şi paf că azi în fiecare floare
    tuiască cruzimea asta ? Aşa să răs-  piat încet de locul unde se ascun­  Şi 'n fiecare măcieş din lunci
    Dlătească el credinţa şi slujba lui?  sese Niculiţă.                    Cu glasul cald şi sufletul de-atunci
    Va uita oare că el i-a mântuit viaţa?  La fiecare pas îl săgeta durerea,   Copilăria-mi râde pe răzoare...
      Niculiţă i-a înfăşurat toate labele  şi el gemea dureros.             ...Văsduhu-i cald şi gândurile vin
    cu funia, — pe urmă l'alt gat peste   Dar pe Niculiţă l‘a cuprins frica   Ca nişte paseri albe de departe
    mijloc.                            văzându-l  venind.  Se  temea  că    Purtând în ciocuri ramuri de măslin,
      Burcuşel  stetea  cu  răbdare  —  Burcuşel o să se răzbune.           — Solii de pace şi seninătate. —
    suferea  să-l  lege,  fără  să  încerce   Când l’a văzut, a luat-o la fugă
    scăpare.                            prin trestiş, spre stâna lui.       Cărările sunt albe ca de mult
      îşi  privea  nemilosul  stăpân  cu   Pe Burcuşel l‘a cuprins mirarea   Prin ierburile pline şi înalte...
    privirea înduioşată, plină de ponos,  şi jelea ...                      Şi lanurile 'ntinse-s înspicate
    întrebătoare.                         — Cum. aşa puţin mă cunoaşte,     Ca 'n alte vremi, şi-aceiaşi încă sunt
     > Niculiţă, isprăvindu-şi munca, s'a  —  încât să teme că îl voi muşca?   Pe coasta sfâşiată de cărări
    depărtat fluerând, fără să-l privească.  Aşi putea s‘o fac eu asta? — Nu !   Salcâmii îmbrăcaţi de primăvară...
    S’a ascuns în trestiş, să se desfă-  -Mai bine să mor... —              Şi satul alb e tot acolo jos
    teze  în  priveliştea  când  va  trece   Pe  urmă,  —  urmărind  cu  pri­  întins de- a lungul drumului de ţară...
    locomotiva  peste  cânele  lui,  şi-l   virea  dureroasă  pe  cel  ce  urca
    va sfărâma în bucăţi.              grăbit coasta dealului, a început de  Doar numai casa veche şi curată
      Bucurşel aştepta’ liniştit, nu se   nou să plângă ...                 Cu streşina ’nvălită 'n fum
    zbătea,  nu  schelălăia.  —  Avea  o   Abea  sore  seară  a  pornit  şi  el   Din locurile dragi de altă dată
    rază slabă de nădejde, că în sfârşit  la drum, iar jelea se ţinea după' el.  N'o mai zăresc la margine de drum...
    îi va fi lui NicuFţă milă de el şi-l   Mergea  şi  nu  ştia  unde,  nădăj­
    va deslega.                        duia şi nu ştia ce. —                Şi când zăresc cu ochii împânziţi
      A trecut o jumătate de ceas, când   Şi cum mergea şchiopătând, să­    De lacrima aducerii aminte
    fumul locomotivei ce venea, s’a zărit  getat  la  fiecare  pas  de  o  durere  Spre satul mic cu plopii risipiţi
    in depărtare. L’au văzut amândoi.  ucigătoare,  lăsa  pe  urma  lui  o  Asemeni unor umbre ’ncremenite,
    — Niculiţă şi Burcuşel.            dungă lată de sânge.                 De acolo din adâncurile zării
      — Acum, poate acum se va în­       Puterile îi sleiau din ce în ce,—  Stăruitor îmi pare că mă cheamă
    dura, îşi gândea Burcuşel.         noaptea  s‘a  coborît  repede  peste   O fluturare albă de năframă
      Apoi simţea cum sună pământul,  hotare.                               In pânza viorie-a înserării...
    dând  un  sunet surd,  tremurat. La   Şi-a aflat un culcuş lângă o că­
    întorsătură  s’a  ivit  locomotiva  şi   piţă  de  fân, şi s'a culcat să hodi­  ...  Şi  cum  cobor  cu  înserarea  ’n  sat
    Burcuşel s’a cutrumurat în tot cor­ nească.                             Pe drumul icuit între ogoare,
    pul.  Aşadară,  asta-i  soartea  lui,   In mintea lui se perândau toate   Prin împânzirea umbrelor domoale
    să-l sfarme trenul, drept recunoş­  clipele vieţii lui, care se sfârşea a-   Ca un drumeţ tăcut şi ’ntârziat —
    tinţă pentru credinţa lui.         cum atât de induioşetor.             Când sufletul îmi arde în văpaie
      Trenul se apropia. Acum îşi vedea   Şi  —  abia  acum,  pe  pragul    De amintiri şi ’nvolburări de griji,
    sfârşitul. Niculiţă nici nu mai putea  morţii, i-a venit, sermanului câine   Cu glas sglobiu de zurgălăi fugarnici
    să vină, chiar să fi voit. — L’a cu­ în minte să se întrebe, că oare: de   De ce alergi prin iarbă şi mă strigi
    prins desnădejdea. Fără se vrea, —  ce zic oamenii că ei au suflet, ’iar   Copilărie scumpă şi ¿bălaie?...
    a început să se zbată din toată pu­  animalele  n‘au,  —  când  chiar  şi
    terea.                             fiarăle răpitoare spun, că animalul
      Schelălăia dureros zbătându-se,   cel mai fără de suflet este: omul.
    dar  nu  puţea  şă  se  deslege,  iar  — Viclean, — nemilos,—[lacom şi laş.
   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14