Page 11 - 1925-07

15—IV. 1925 C O S I N Z E A N A Pag. 99

cea dintâi ciocnire. Învinsă, fără
nicio iluzie că va răuşi să împiedice
scandalul se lasă în voia soartei,
păstrând o singură licărire de spe­
ranţă. Aşteaptă, ca soţul ei, în clipa
când va afla adevărul, să ia asupra
lui vina, să o înţăleagă, şi să pună
dinaintea primejdiei pieotul său
bărbătesc. O aşteptare, domnii mei,
foarte îndreptăţită. Cavalerismul celor
mai mulţi dintre noi, îmi place să
Nora, piesă în trei acte de Henrik Ibsen cred, ar fi făcut la fel. Dar d. Tor­
wald Helmer, am spus-o, nu e decât
Unul dintre cei mai pricepuţi anarhic împotriva societăţii, nu le-a un sinistru imbecil. Strigă, se in­
tălmăcitori ai teatrului lui Henrik îngăduit o clipă de şovăire. In mâ- dignează, tremură de frică, şi nu
Ibsen, contele Prozor, are undeva nile sale severe, subt porunca in­ ştie cum să-şi scape mai de grabă
următoarea caracterizare asupra e- teligenţei sale metodice, sărmanii pielea.
rrilor marelui dramaturg norvegian: robi răsculaţi ai minciunei obşteşti, Nora, palidă şi tăcută aşteaptă
„Ceeace isbucneşte în sufletul per­ căutându-se’ pe ei înşişi sfârşesc desnodământul. D n fericire, totul a
sonagiilor ibseniene, în acestea fiinţe prin a se distruge în izolare. fost o furtună trecătoare. Cămătarul
care ne fac să ieşim din orbita Fără îndoială, doamna Nora Helmer renunţă la şantaj, pentrucă iubeşte,
tradiţională şi convenţională pentru are foarte mare dreptate să fie in­ şi pentrucă femeia pe care o iubeşte,
a ne împinge într’o orbită nouă, dignată împotriva soţului ei. Dar, şi care până atunci îl respinsese,
ceeace-i îndeamnă să făptuiască, e nu e mai puţin adevărat, că şi d. e o prietenă bună a Norei, hotărâtă
voinţa de a se creid pe ei înşişi. Torwald Helmer e un sinistru imbecil. să se sacrifice pentru a o salva.
E voinţa liberă, care nu cunoaşte Acest Torwald Helmer a fost Odată pericolul trecut, Torwald
altă lege decât pe s’ne. Dar e o cândva, în primii ani ai căsniciei sale, Helmer se grăbeşte, — deşteptul! —
voinţă omenească, conştientă, care foarte serios bolnav de piept Doctorii, să ierte eroica greşeală a femeei.
cere să înflorească în voie. Dacă cari nu vor să ştie totdeauna dacă Şi e gata s’o trateze din nou ca pe
nu reuşeşte să-şi ajungă scopul prin leacurile lor se pot lua, i-au pres­ un copil răsfăţat. Dar Nora nu mai
clădirea unei lumi, care să asculte cris o călătorie într’o ţară mai primeşte rolul din trecut. Nu se
de legile raţiunei absolute şi veşnice, călduroasă, în sud. Tânăra păreche mai poate întoarce de unde a ple­
acea voinţă ne apare subt aspectul era săracă. Banii absolut necesari cat. Toate jucăriile sunt stricate...
unei forţe distrugătoare“. pentru călătoria mântuitoare nu se Ce face, atunci? Orice poet ge­
In Nora, Henrik Ibsen aruncă iveau de nicăiri. Atunci, în desnă- neros al teatrului, Henry Bataille de
sămânţa revoltei individuale într’o dejdea iubirei ei îngrijorate, Nora pildă, ar aşterne peste această ruină
liniştită casă de păpuşi. Caşi doctorul săvârşise o faptă curagioasă împo­ de mizerie sufletească vălul cernit
Stockman din Duşmanul poporului, triva legilor. Falsifică iscălitura al uitării. Cu aripile sdrobite, cei
ca şi nefericitul Ostwald din Strigoii, tatălui ei, şi, prin mijlocirea unui doi tovarăşi ar fi încercat să-şi
Nora e o răsvrătită împotriva unor cămătar binevoitor obţine suma râv­ croiască o nouă existenţă. Henrik
absurde rânduieli sociale, care sfă­ nită : sănătatea bărbatului ei. Ibsen nu îngăduie aşa ceva. Nora
râmă fără milă în cleştele prefăcă­ Au trecut de-atunci ani. Torwald trebuie să plece. Unde? Ori unde.
toriei şi al nedreptăţei, toate posi­ Helmer s’a însănătoşat, a făcut ca­ Cu ce ţ'ntă? Să se caute pe sine
bilităţile unei vieţi fericite. Ar fi rieră, e acum director de bancă, însăş. Să trăiască liberă. Să se de­
greu de precizat, întrucât Nora ni fericit tală de familie, şi, nu mai săvârşească în singurătate. Îşi pă­
se înfăţişează ca un simbol al su­ încape îndoială, îşi iubeşte foarte răseşte, prin urmare, căminul, iubirea,
fletului femeiesc, smuls din sclavia mult nevasta. O iubeşte în felul său, copiii, evadând în necunoscut.
ruşinoasă a prejudecăţei, şi ridicat şi în feliul celorlalţi burghezi de Peste finalul celui din urmă act
la o treaptă de desăvâşită răspundere seama sa, ca pe un mic şi drăguţ al Norei pluteşte un enorm semn
în faţa vieţei. Pentru Henrik Ibsen, obiect de plăcere, care sburdă, de întrebare. Să-l respectăm. Nora,
teatrul n’a fost un prilej de muced cântă, dansează şi mănâncă din lă­ suntem convinşi, nu s’a mai întors
sentimentalism, nici un câmp de comie, prea multe bomboane. Nora înapoi, aşa cum ar dori toţi ama­
experienţe literare asupra psihologiei îşi căptuşeşte însă această carieră torii de melodrame care se ispră­
contemporane. Fiecare episod de trandafirie de femeie-copil cu negre vesc bine. Ce s’a întâmplat cu ea?
existenţă umană, pe care el l-a îngrijorări de datornic hărţuit. Că­ Nimeni nu ştie. Dar, suntem aproape
dramatizat cu un atât de sobru mătarul, plătit cu ţârăita în rate s’guri, că a sfârşit prin a ţine con­
meşttşug, areoţ ntă morală precisă mici, devine din ce în ce mai a- ferinţe femeniste la Cristiania...
şi desfăşoară un aspect crud din meninţâtor, până când, într’o zi,
lupta pe care a declarat-o erorilor strâns el însuş cu uşa de nevoi Interpretarea Norei la Teatrul
fundamentale ale semenilor săi. De usturătoare, ameninţă că se va folosi Naţional din Cluj a fost o scuza­
aceea, Henrik Ibsen, care n’a plâns de poliţa falşificată, dând-o în vileag. bilă încercare de a realiza atmosfera
niciodată asupra mizeriilor omeneşti, Aci începe să se lege nodul con­ ibseniană. Sforţări lăudabile au făcut
ci numai s’a revoltat împotriva cau­ flictului, scoţând la iveală desăvâr­ şi dnii N. Dimitriu, Şt. Braborescu,
zelor lor, Henrik Ibsen n’a fost prea şitele însuşiri tehnice ale neîndu- Neamţu-Ottonel, şi dna Stanca
îngăduitor cu eroii săi. I-a făcut să ratului dramaturg. Nora, cu puterile Alexandrescu, realizând un ansamblu,
poarte crucea Calvarului lor până ei slabe, caută întâi să se împotri­ plin de excelente intenţiuni, pe-al-
la urmă. Impingându-i la un răsboi vească. Armele i se frâng însă la locurea norocos exteriorizate, a. h.
i