Page 5 - 1925-07
P. 5
Pag. 94 C O SI N Z E A NA ---------------------------15—IV. 1925
Linişte după furtună*
d e Giacomo Leopard!
Furtuna a trecut;
Aud cum cântă păsările’n crâng;
Găinile cotcodăcesc din nou
In prajul drumului. Şi iată, cerul
Se’nseninează iar în spre apus,
Pe după munţi se luminează firea
Şi unda mai curată curge’n văi.
Simţi inima săltând de bucurie,
S’aude sgomot pretutindeni,
Căci munca îşi urmează calea.
Meşteşugarul cu unealta’n mână
S’arată n prag, privind spre cerul
Iumed
Şi cântă bucuros; nevasta lui
Adună apă limpede de ploaie,
Pe când zarzavagiul, pe cărări,
îşi strigă marfa lui ca totdeauna.
Şi iată, soarele-şi arată chipul:
Zimbeşte pe ogoare şi coline.
Balcoane, galerii, terase,
îşi dau înlături porţile; pe drum
S’aud departe clopoţei
O expediţie engleză a descoperit de curând în insula Negabsi din Oceanul
de sud o populaţie uriaşă, necunoscută până acum. Pentru a se demonstra Şi-un uruit de roţi: drumeţul
mărimea indigenilor, un englez s'a fotografiat alăturea de ei. Dupăcum se Porneşte bucuros în pribegie
vede, indigenii sunt de două ori şi ceva mai mari decât englezul nostru. Pe drumul lung de ţară.
E sărbătoare’n inimi.
roşii şi galbene, printre frunzele Frunzele îngrozite, se rostogoliau Când oare ca acum
verzi. Soarele era obosit de munca la pământ. Darnici acolo vijelia nu E viaţa blândă şi plăcută?
şi fierbinţeala din timpul verii şi le lăsa în pace. Le luă în cârcă se Şi când munceşte omul
se retrăgea să se culce, din ce în juca cu ele pe câmp şi prin văzduh, Mai plin de-avânt şi mai neobosit?
ce mai de vreme. Noaptea însă, apoi le aducea iară în pădure, le Când se rentoarce mai voios
iarna se strecura prin pădure, ca aşternea în grămezi şi le împrăştia La greul zilei cu nâdejdea’n suflet ?
să vadă dacă vine vremea ei. Flo iarăşi în toate părţile, după pofta Şi când mai lesne-şi uită suferinţa ?
rile întârziate, se înfiorau de săru inimei. înspre d mineaţă, furtuna Plăcere izvorâtă din dureri,
tul ei rece, iar picăturile de rouă obosi şi sî linişti: „Acum mă culc Deşarte bucurii ce sânte fi rodul
îngheţau pe frunze. până la primăvară“, grăi ea către Nădejdilor apuse, crudă spaimă
Tot mai des se iviau prin pă frunze, „când o veni iarăşi vremea A morţii care svârle'n iad pe cel
dure crainicii iernii. Ei abureau primenirii, om jjea iar, dacă o mai Scârbit de viaţă! Căci, în spaima lor,
frunzele şi sărmanele se îngălbeneau, rămânea cineva din voi“. Iar frun Muţi, oamenii, cu trupul lac de apă,
suflau asupra pământului şi pământul zele se liniştiră, aşternându-se la Tresar, văzând în zări deslănţuite
se usca. Iar brebeneii care se re pământ, ca o pătură groasă. Sclipirile de fulger, uraganul
traseră în pământ şi aşteptau reîn- Brebeneii simţeau acum că li-e Ş umbrele de nouri.
viereu făgăduită, începură să simtă caid bine. „O fi venit primăvara?
;
tot mai rău strânsoarea frigului ş se întrebau ei. „Nu tocmai“, răs Natură binecuvântată,
se înfiorau până \i răci?cin punse stratul de frunz . „Nu fiţi Sunt darurile tale toate acestea:
1
— Acum a venit vremea mea, zi aşa de grăbite. Suntem noi, frunzele Plăpânde bucurii aduse'n dar
se iarna. Nu trebuie să mă mai stre de fag, pe care le-aţ' blestemat O cbpă, muritorilor Căci, vai,
cor noaptea, ca hoţii. Chiar de vara trecută. Ne-am trecut şi roi, E bucurie când scăpăm de chinuri.
dimineaţă am să-i privesc pe tcţi în ne-am trăit viaţa. Acum avem treabă Eşti darnică şi risipeşti durerea,
faţă, să-i pişe de nas şi să-i fac să să adăpostim florile de asprimea Când una după alta ne’mpresoară.
li se umple ochii de lacrimi“. iernii, pe când bietele noastre ramuri Şi ne’nţeleasa bucurie
Noaptea însă ea dădu drumul stau goale şi tremură de frig“. Ce-o lasăn treacăt suferinţa
furtunii „Să-mi mături tot din cale“, Brebeneii ascultau miraţi: „Ce E un dar nepreţuit. O neam învins,
îi zise iarna, iar furtuna ascultă. bune sunt frunzele de fag. Ce ne-am Scump celor fără moarte, bucuria
Urlând năvălia în pădure şi sgâlţăia face noi fără ele? Numai să nu De-o clipă socoteşte-o fericire,
crengile copacilor, de trozneau şi uitaţi la primăvară, când o veni vre Şi cată să te crezi mai fericit
pârăiau. Tot ce era şubred, cădea mea să ne desfacem iarăşi frunzele“ Când moartea te-a scăpat de-orice
ia pământ, iar ramurile rămase, se — Nu uităm*, răspunseră bre [durere.
înoiau şi se sudau, în toate părţile. beneii şi visară viaţă şi lumină şi
— Jos cu voi! urla iarna şi căldură până trecu iarna şi veni Traducere din limba italiană
smulgea toate frunzele. „Acum nu e iarăş primăvara. de AL IACOBESCU
vreme de găteală, are să vie zăpada (după C EVALD)
* Din volumul ce apare în întregime în edi-
să se aştearnă peste toate“. I. CONSTANTINESCU-DELABAIA tţira_Ca«e} Şcoalelor. -j
A