Page 6 - 1925-11

Pag. 158 C 0 S 1 N Z E A N A 15—VI. 1925

L Ă C U S T E L E

de CONSTANTINESCU DELABAIA
Noi, lăcustele, hop, hop, hop în braţe, luau parte la joc, iar păhar şi să petreacă, zadarnic se
Venim, milioane, în galop lăutarii dădeau zor instrumentelor. trudiau’ lăutarii. In curând instru­
Ierburi şi tufe, devorăm Se făcu o pauză şi gospodarul mentele amuţiră, iar lăutarii se ală­
Ţări şi mări cutreerăm. cel mai bătrân din sat, ţinu un turară la aceia cari stăteau cu ochii
Furăm lumina soarelui cuvânt tinerei perechi: „Aici traiul aţintiţi la nourul ce se apropia şi
Aducem moarte omului e mai bun decât în oricare altă parte despre care nu ştiau ce este.
Şi foamete şi ciumă a pământului. Dacă sunteţi buni şi Bucuria nunţii se isprăvise. Ni­
cu credinţă în cele sfinte, bunul menea nu putea spune de ce se
Hop, hop, hop, în galop. Dumnezeu vă dărueşte de toate. teme, dar toţi fură cuprinşi de
Pământul vă plăteşte însutit munca presimţiri rele.
... Şi puhoiul pârdalnicelor sbu- ce-i daţi cu imprumut şi nicio pri­ Iar nourul creştea, creştea, şi se
rătoare se înnalţă în văzduh. Un mejdie nu pândeşte pe oameni în lăsă tot mai mult desaupra satului.
nour gros acoperă lumina soarelui. ţara noastră fericită. Apoi moşnea­ Acum nourul se aşeză în dreptul
Se face întuneric. Oamenii se aruncă gul strânse mâna tinerilor şi nun­ soarelui. Se lăsă întuneric şi groază.
la pământ, crezând că se stinge taşii chiuiră prelung. Iu pădure, paserile amuţiră, iar
lumina soarelui şi se apropie sfâr­ Deodată însă un fiăcău arătă cu oamenii înspăimântaţi, se ţineau u-
şitul pământului. mâna spre cerul de către miază­ unul de altul.
noapte :
— Uitaţi-vă ce nouri negri se a- Ascultaţi, zise un bătrân :
dună. Are să vremuiască la noapte. „Noi lăcustele, hop, hop
Departe, la nordul Africei, se în­ Se uitară toţi într’acolo. Erâ un „Venim, milioane în galop“
tinde o ţară, care este una din cele nour mai gros şi mai negru de cum
mai mândre depe faţa pământului. sunt nourii de obiceiu. Se lăsă tot
Ploaia şi soarele, se perindează mai jos şi se părea că se opreşte Era cântecul de luptă a! lăcus­
frăţeşte şi holdele sunt pline de acolo unde se atinge cerul cu pă­ telor.
belşug. Pe întinsul câmpurilor, ier­ mântul. Tot mai mult se apropia
Oamenii nu-1 înţelegeau, fiindcă
burile şi plantele cresc la înnălţimea nourul şi oamenii vedeau că îi cu­ puţine lucruri înţeleg oamenii. Au-
omului, iar pe dealuri viile gem de prinde deabinelea întunericul. ziau numai un fâşâit de aripi fără
belşugul rodului. Acolo nu se ştie — Ce o fi asta ? Ce o fi ? Să­ sfârşit şi vedeu norul crescând şi
de ierni grele, care să facă viaţa tenii se îngrămădeau laolaltă, copiii crescând.
grea şi tristă, ci iarna este numai ţipau, feţele bărbaţilor se posomo-
o vreme a tihnei, când fiori şi plante râră, iar femeile fură cuprinse de — Uite că a căzut ceva din
se odihnesc, înainte de a înflori frică. nour, strigă un băeţaş. El ridică de
iară. Nu sunt acolo nici veri arză­ Zadarnic mirele încercă să-şi în­ jos o insectă şi toţi alergară într'acolo
toare, când soarele pârleşte ierburile demne oaspeţi să cinstească un să vadă ce este. Dar în clipa ceea
şi seacă apele, ca să însetoşeze începu să cadă o adevărată ploaie
oamenii şi animalele. Din izvoare de lăcuste şi întregul nour se rupse,
ţişnesc ape limpezi, răcoritoare, iar CE E Ş T I T R I S T Ă ? se prăbuşi cu un uruit grozav.
soarele e plin de strălucire, când Oamenii se luptau să măture de­
se ridică deasupra înnălţimilor, ori SIMEON RUSU pe cap şi depe obraz insectele vrăj­
când se scufundă în apa mării. maşe. Femeile şi copiii ţipau şi
p angeau. Bărbaţii loviau cu beţele
Fiarele mari, fioroase, au dispărut In vraja razelor de lună şi călcau grămezile de lăcuste care
de mult. Pădurile sunt pline de Doinesc păstori pe culmi de deal pârâiau subt picioarele lor, dar tot
căprioare săltăreţe şi păseri cân- Şi ’n vale plâng izvoare line mai multe cădeau de sus, un ropot
tătoare. Albinele harnice şi fluturii Pe cer râd mii de ochi de-opal... de ploaie neîntrerupt, cum nu mai
pestriţi, hoinăresc printre florile mi­ apucase nimeni.
rositoare. Iu ce eşti tristă, şi ’ntre raze
Îţi mormântezi obrajii ’n mâini?... Oamenii alergau uluţi, dădeau
Şi în mijlocul acestei naturi mi­ Ascultă-ţi cântă lin pădurea din braţe, ţipând şi neştiind încotro
nunate, oamenii, rumeniţi de căldura Din joi, norocul drag de mâni. s’apuce. Ajungând acasă dădeau şi
binefăcătoare a soarelui, trăesc în acolo peste aceeaş pacoste — ba
pace şi mulţumiţi de soarta lor.
E aşa de bine ’n nopţi cu stele era şi mai rău: lăcustele cădeau în
Intr’un sat din ţara ceea, oamenii Când vântu-adie crinii ’n strat fântâni, umpleau vetrele, căzând
se adunaseră într’o Duminecă în Când ulmii, plopii’n jloare cântă prin hornuri şi dădeau buzna pe
bătătura unei case în care se prăz- Părăului ne-astâmpărat. uşi şi ferestre. Nu rămânea un
nuiâ o nuntă. petecuţ de loc, care să nu fie plin
Toţi erau cu voie bună. Către E-aşa de bine... ce eşti tristă, de lăcuste.
seară, cheful se înteţi. Nuntaşii se Când murmur’unde de cristal?... Două ceasuri ţinu necontenit
prinseră în joc, pisând pământul Ascultă-ţi cântă drag pădurea, ploaia. Apoi cerul se lumină şi
subt picioare. Mamele, cu pruncii Pe cer râd mii de ochi de-opal... soarele se arătă, coborând spre