Page 7 - 1925-11

15—VI. 1925---------------------------------------- C O S I N Z E A N A Pag. 159

în cărţile de geografie. Şi erau a-
co!o oomi minunaţi şi câmpii şi
oameni şi vite, şi trăiâ acolo şi un
mic scatiu, care erâ bun prieten cu
rândunica.
De astădată, când sosi rândunica
şi se aşeză pe copacul unde locuia
scatiul, ea se uită uimită împrejur.
Insula nu erâ de recunoscut In
pădure nu se auzia niciun ciripit
de pasăre iar pe câmp nu se ve-
d< â picior de vită şi nrcio fiinţă
omenească. Niciun fum nu se ră­
dica din coşurile caselor; toate
uşile şi ferestrele erau date de pă­
rete, din holde nu se vedea nicio
urmă şi toată iarba erâ nimicită.
Copacii mai păstrau doar, nişte
frunze rare. cele mai multe erau
scuturate; la alţi copaci se uscaseră
şi ramurile. Erâ o privelişte tristă.
Rândunicii îi veniâ să creadă că a
greşit locul, dar veni scatiul şi se
aşeză lângă dânsa. Erâ slab şi ciu­
fulit şi se uită mâhnit împrejur.
O delegaţie de 15 ziarişti româai din toate Sindicatele de pressă din România au
vizitat în luna Mai Cehoslovacia, fiind oaspeţii republicei cehoslovace. Aci vedem — Dumnezeule, ce însemnează
pe ziariştii români în vizită la dl Massaryk, preşedintele repub icei cehoslovace. asta? întrebă rândunica.
— Ai dreptate să întrebi, răs­
asfinţit. Dar la lumina soarelui, pri­ tele trosnesc în vâ'vătaie. Dar ni­ punse scatiul. Eu sunt singurul care
veliştea era şi mai grozavă. Ramurile mica nu ajută. Milioane şi iar am rămas în viaţă şi am să mă
copacilor se’rupeau subt greutatea milioane scăpau de foc se aşezau prăpădesc şi eu, simt că nu mai
lăcustelor. Insectele nesăturate mân­ în locuri unde nu ardea şi măcinau am putere.
cau tot ce era verde şi unde n’aveau iară. — Dar ce s’a întâmplat?
ce să roadă, muşcau pietrele. Săriau Opt zile, ţinu potopul. Nu mai — Au fost lăcustele, zise scatiul.
şi se târau pe trupurile oamenilor, rămăsese pe câmp nimic de mâncat. Au venit la mijlocul verii şi au
pe vite şi pe păsări. Picau de sus Roiurile de lăcuste se ridicară, câr­ pustiit toată insula.
şi s ridicau iar şi ori unde găsiau durile se adunară în văzduh, for­
o frunză ori un fir de iarbă, îl mând iarăşi un nour uriaş, care se — Nu înţeleg, zise rândunica.
înhăpau, cât ai clipi. îndrepta către miazănoapte, trecând Odată, în Africa, am cunoscut o
lăcustă; cântâ din vioară şi mânca
Oamenii se urcau pe înnălţimi şi deasupra mării. iarbă, fără să facă vre-un rău cuiva.
se uitau cu jale la holdele lor, a- Oamenii priviau uluiţi în urma Dar... stai puţin, acum îmi aduc
coperite de lăcuste, ca de o scoarţă lor. însurăţeii îşi plângeau gospo­ aminte că ea îmi spusese cum au
groază. dăria pustiită. Lăutarii îşi atârnară să i plece copiii la Nord. Milioane
Se uitau la cer şi de departe se scripcile în cuiu, iar bătrânii mu- de pui să se nască.
:
iv â un alt nour, ameninţător şi riau de întristare. — Şi s’au născut, zise scatiul;
negru, ca şi cel dintâi. Nourul creş­ întreaga ţară fericită, era pustiită. au năvălit peste noi ca un nour
tea şi se apropia şi înainte de a-şi negru şi au devorat totul.
putea da seamă, o nou ploaie de
lăcuste se năpusti asupra capului Rândunica îşi aduse aminte de
lor. începură să creadă că pacostea Toamna, rândunica se călători ca convorbirea ce a avut-o cu lăcusta:
n'are să se mai sfârşească, se în­ de obiceiu, în Africa. îşi prăznuise — Aşi vrea să văd câţiva pui de
chiseră în case şi stăteau acolo, nunta şi-şi durase un cuib; îşi pu­ ai tăi, îi zise rândunica.
desnădăjduiţi. sese ouăle, le clocise şi înghiţise — Câţiva? răspunse lăcusta, iro­
Apoi ieşiră, rupseră crengile co­ cel din urmă ţinţar. Cu acestea, nic. Se vede că nu ne cunoşti. Când
pacilor şi începură să lovească în menirea ei în ţara nordului era se ivesc lăcuste, sunt atât de multe
grămezile de lăcuste, până le că­ isprăvită şi vara trecuse. că nimeni nu le poate numărâ. Te
zură braţele obosite. Milioane de Pe marea mediterană, era într’un uită, urmă lăcusta, tu ai bărbatul
lăcuste zăceau moarte, dar alte mi­ loc o insulă minunată, unde rân­ tău şi copiii tăi în cuib şi crezi că
lioane, bilioane, trilioane, se târau dunica se opri să-şi mai odihnea­ însemnaţi ceva, aşa câţi sânteţi;
şi săriau, scrâşnind şi rczând totul. scă aripile ostenite. Insula ceea nu noi însă, când ne adunăm la un
Oamenii aprinseră ierburile acolo era atât de mare ca să fie însem­ Ioc, suntem mai tari decât oricine.
unde grămezile de lăcuste erau mai nată pe vre-o hartă, dar asta n’o Nimeni nu ne poate opri din mers;
mari. Focul părâia, fumul se înnălţa împiedica să fie o insulă foarte distrugem tot ce ne iese în cale.
în văzduh ca un nour negru, ar­ frumoasă—mai ales pentru o rân­ Ştiâ multe, lăcusta ; s’a legat şi
deau cu flacără, iarba verde şi dunică — şi avea şi avantajul că de oameni:
paiele galbene. Se auziâ cum lăcus­ nu se mai trudiâ nimeni s’o înveţe — „Oamenii îşi închipuie că sunt