Page 3 - 1925-12-13
P. 3

16-Vll. 1925     ■ .................. . ..  C  0S  I N  2E  Â  N  Â                » .11         t’ag. l?l


                          D           A        L       I     N        A        *


                          D  I  N  A  Ţ  I N  T  I R  I L  E    U  N  E  I   P  R  O  F  E  S  O  A  R  E
                                                de SEPTIMIU POPA
      Când  le  spuneam  vre-o  poveste   lalte,  să  mă  iubească  doamna  pro­  In  clasă  se  făcu  tăcere  de  mofr-
    veselă  râdeau  de  ridicau  clasa  în  fesoară mai mult ca pe ele ...  mânt.  Toate  privirile  se  îndreptară
    slavă. Nici nu aveam uneori alt mo­   M’am  oprit  brusc  şi  am  privit-o  spre  Dalina,  iar  eu,  cu  capul  plecat
    tiv de-a le spune poveşti vesele, de­  ţintă  în  ochi.  Este  câte-o  copilă  de   la pământ, am simţitîn inimă cutremu­
    cât  dorinţa  să  văd  gropiţe  în  obră-  şcoală,  care  umblă  în  ruptul  capului   rul ce-1 simţesc întotdeauna când sunt
    jorii lor. Nimic nu e mai fermecător  să  câştige  favoarea  specială  a  pro­  nevoită să pedepsesc vre-o copilă.
    ca râsul din toată inima al copilite­  fesoarei.  Dacă  isbuteşte,  devine  un   — E adevărat, Dalino? — o între­
    lor de opt-nouă ani. îmi ziceam atunci,  fel  de  tirană  a  clasei.  Ea  şi  numai   bai,  aruncându-i  o  privire  mai  tristă
    mulţumită de mine însămi:           ea este cea mai bună şi cea mai cu­  chiar şi decât privirile ei.
      —  Drăguţelor,  când  veţi  mai  fi  minte.  De  aceea  dela  o  vreme  cele­  In  loc  de  răspuns,  îşi  trânti  capul
    voi aşa de fericite?                lalte  copile  o  indiviază,  ba,  o  chiar  de  bancă  şi  isbucni  într’un  plâns
      Numai  pe  obrajii  Dalinei  nu  se   bănuesc  —  şi  nu  întotdeauna  fără  dureros,  cu  sughiţuri.  Am  lăsat-o  să
    făceau gropiţe. Rar, rar, se întipărea  temei — că pâreşte.             plângă  şi  am  vorbit  fetiţelor  despre
    doar  vre-un  zâmbet  şi  pe  buzele  ei.   Eu,  celor  linguşitoare  Ie  tăiam  iubirea  ce  trebue  să  o  nutrim  faţă
    Chiar  să  fi  râs  şi  ea,  n’aveau  unde  scurt  pofta  de  a-mi  câştiga  acea  de  părinţi.  Copiii  cari  îşi  înjură  pă­
    să  se  facă  gropiţe,  obrajii  ei  erau   „favoare  specială“.  Iubeam  la  fel  pe  rinţii fac un păcat mare ...
    supţi  şi  galbeni.  Când  o  vedeam  cu  toate copilele, lubiam chiar şi pe cele   Acum Dalina făcu o supremă sfor­
  i ochii trişti, îmi venia să-i strig:  aşa  numite  „rele“  şi  pedepsindu-le,  ţare,  îşi  potoli  plânsul  şi  grăi  cu
      —  Râzi  şi  tu,  Dalina!  E  aşa  de   gândiam:                      jumătate glas:
    bine,  când  poţi  să  râzi  pentru  ori­  —  O,  dacă  aş  fi  şi  eu  numai  aşa   —  Mă rog,  numai odată l-am în­
    ce fleac.                           de rea, ca voi...                   jurat  ...  Când  vine  beat  dela  câr­
      La început nu i-am prea dat aten­   Dar privirile Dalinei nu erau lingu­  ciumă,  bate  pe  mama  ...  Odată,  aşa
    ţie.  Copiliţele  sunt  de  obiceiu  insi­  şitoare. Din strălucirea lor citeam cu   a bătut-o, încât a zăcut trei zile bol­
    nuante,  dar  Dalina  făcea  escepţie,   totul altceva. Părea că-mi spun:  navă  în  pat...  Atunci  l-am  înjurat,
    şi aşa, — a rămas nebăgată în seamă,   —  Eu  ...  nu  am  parte  de  iubire   dar n’o să-l mai înjur — niciodată...
    până  când  într’o  zi  i-a  venit  rândul   destulă...  lubeşte-mă  dumneata,  mai   — Să nu-1 mai înjuri, — i-am zis,
    să-şi  spună  lecţia.  A  spus-o  atât  de   mult  ca  pe  celelalte...  Nu  vezi,  că   făcând  şi  eu  sforţări  să  nu  lăcrimez.
    frumos, încât i-am adus elogii îu faţa   sufer mai mult ca ele?         Ce  să-i  faci?  Sunt  femei  şi  profe­
    clasei  întregi,  iar  ea  a  roşit  toată  şi   Am  simţit o săgeată  prin inimă şi   soarele.  M’am  desm?ticit  abia  după
    i-s’au  umezit  ochişorii.  Privirea  îi   i-am răspuns:                vre-o trei minute şi i-am zis:
    era  blândă,  iar  eu  am  înţeles,  că  e   — Nu, Dalino, nu pot. Eu pe toate   — Roagă-te Dalino lui Dumnezeu,
   ! fericită.                          vă  iubesc  la  fel...  Dacă  te-aş  iubi  să  îndrepteze  pe  tatăl  tău  pe  calea
                                        pe  tine  mai  mult,  s’ar  supăra  cele­  cea  bună  ...  Dar  să  nu-I  mal  înjuri,
      Cănd  mă  plimbam  prin  clasă  îmi
    puneam  uneori  mâna  pe  capul  vre­  lalte.  Ai  vrea  tu  să  se  supere  cole­  că e păcat...
                                        gele tale?
    unei  copile  şi  nici  odată  nu  uitam   —  Nu, nu, iartă-mă, doamnă pro­  In  ziua  următoare,  trecând  printre
    s'o pun şi pe capul ei, să-i mângăiu   fesoară,  —  îmi  răspunse  oftând,  în   copile, am mângâiat şi părul Dalinei,
                                                                            ca  altădată.  Voiam  să  ştie,  că  nu
    părul  şi  să  văd  în  ochii  ei  aceeaş   vreme-ce  ne  apropiam  de  poarta   mi-am schimbat simţămintele faţă de
    privire blândă.                     şcoalei.                            ea.  Pe  buze  i-s’a  strecurat  un  zâm­
      Odată am întâlnit- o pe stradă, când              *                   bet,  iar  în  ochii  ei  -trişti  şi  totuşi
    mergeam  la  şcoală.  Am  luat-o  de   Lecţia  acelei  zile  era  istoria  unui   senini citeam hotărârea energică:
    mână şi am întrebat o: îşi ştie lecţia?   băiat,  care  avea  obiciui  urât  să  în­  — N’o să mai înjur, nici-odată..
    A  fost  o  întrebare  aşa,  numai  ca  să   jure.  Soarta  lui  a  fost  că  o  albină
    zic şi eu ceva. Ştiam doar, că Dalina   i-a înţepat limba. Şi celelalte. Copi­          ♦
    nu vine la şcoală cu lecţia neînvăţatâ.  lele râdeau din toată inimuţa lor, iar   Intr*o  dimineaţă  de  Februarie  n’a
      Mi-a răspuns cu un zâmbet, iar du­
    pă câţiva paşi mă privi drept în ochi:  eu le-am întrebat:              mai  venit  la  şcoală.  Celelalte  copile
                                          —  Voi, o să înjuraţi vreodată?
      — Cât eşti de bună, doamnă pro­     A urmat potopul de răspunsuri:    mi-au spus că e bolnavă în pat.
                                                                              Două  săptămâni  am  privit  tristă
   fesoară 1                              —  Mă  rog,  eu  n’o  să  înjur,  nici   locul ei. Când spuneam vre-o poveste
      —  Dar tu ... eşti bună? — o în­
    trebai zâmbind.                     odată ...                           veselă  copilele  râdeau,  dar  râsul  lor
                                          —  Mă rog, nici eu ...
      — Eu? Nu ştiu. Dar dumneata eşti    —  Nici eu ...                    pare-că nu era aşa drăgălaş, ca altă­
    bună, şi eu te iubesc foarte mult...  Numai Dalina nu zicea nimic. Pri­  dată  ...  Aşa  se  vede,  că  tristeţea
                                                                            ochilor  Dalinei  era  o  măsură  a  ve­
      — Te iubesc şi eu, Dalino,— i-am
    zis mângâindu-i amândoi obrajii, —   virile îi erau mai triste ca de obiceiu,  seliei lor.
                                       iar eu, ca s’o fac să se mai învioreze,
    dacă înveţi şi eşti bună ...        aveam  de  gând  să-i  cer  să  spună  şi   După  două  săptămâni  am  cerce­
      Dalina  îşi  plecă  la  pământ  căp-   ea  odată  lecţia.  Dar  copila  de  lângă   tat-o acasă. Intr’o cameră sărăcioasă,
                                                                            Dalina  zăcea  pe  pat  şi  tuşea.  Lângă
    şorul, iar după-ce mai făcurăm câţi­  ea mi-a stricat tot planul. Ridicându-  ea mamă-sa, o femeie ca o scândură,
    va paşi, reîncepu:                 se în picioare, îmi zise:
      — Dacă voiu fi mai bună ca cele-                                     cu  urme  de  suferinţi  pe  obraji,  iar
                                          —  Mă  rog,  doamnă  profesoară,   prin  casă  trei  copilaşi  mai  mici  ca
      ♦Din volumul ce vă apărea ia curând.  Dalina a înjurat pe tatăl său ...  Dalina,  galbeni  şi  slabi  şi  ei.  Când
   1   2   3   4   5   6   7   8