Page 9 - 1925-15-16

30—VIII. 1925 ----------------------- C O S 1 N Z E A N A Pag. 213

Ş l N O R O C U L
d i n t m

AMINTIRILE UNUI DENTIST -
de SEPTIM1U POPA
Mă pricep la scoaterea dinţilor — „Cumpără-mi mai bine o carte, plângător, — spune-mi, —o sâ-m*
dela vârsta de cincisprezece ani. „Mândră, mititea. mai crească dintele vre-odatâ?
Atunci am scos cel dintâi dinte. „Să mă duc până la şcoală, — N’o să-ţi mai crească, — i-am
Era o după-amiază frumoasă de „Să învăţ din ea...! răspuns, aşa ca s’o necăjesc...
Septemvrie. Ştiţi, după ameziJe de Dar trecu repede la „vai“ — şi Acum îmi făcu o scenă, pe care
Septemvrie sunt de-obiceiu frumoase, de-acum nici nu ştiu, câţi „vai“ a n’o s’o uit nici odată. Se trânti la
îmi învăţam lecţia deistorie pe că­ scos din pieptul ei. Am alergat re­ pământ şi îşi izbi capul de răzorul
răruia din partea dreaptă a grădi- pede la ea şi am întrebat-o : cârăruei. Răsuna grădina de ţipe­
nei. Iar pe cărăruia cea din stânga, — Iar te doare dintele, Lenuţo? tele ei.
Lenuţa, fetiţa de zece ani a gazdei, Ori e prea grea poezia ? M’apucai s’o domolesc. Ii spusei,
învăţa pe de rost „Românul şi car­ O.hii îi erau plini de lacrimi. Mă că dinţ i coDiilor sub unsprezece ani
tea“. privea cu ei mânioasă şi mai scoase cresc iar. Ea era numai de zece,
Prezenţa ei pe cărăruia din stânga cinci „vai“-uri de-odatâ. Iar eu am prin urmare n’avea de ce să se
îmi făcea mult bine. Pe această luat o hotărâre eroică. teamă...
cărăruie erau doi meri încărcaţi. — Lenuţo, — i-am zis, — să văd Dar ea nu se lăsa convinsă.
Prea mi-ar fi stat gândul la ei, şi eu dintele acela! Ştiu un leac, — Nu, nu ! Dinţii copiilor cresc
dacă nu era ea acolo. Şi, închipui- care te vindecă pentru totdeauna. numai până la şapte ani. — Ce-o
ţi-vă. aveam să învăţ întreagă viaţa — Mă rog, nu cred... să mă fac eu fără un dinte? Voi fi
lui Carol cel mare, cu încoronare — Să mă crezi, Lenuţo! Eu sunt o fată cu strungă în gură.... vai...
cu tot, mare, nu minţesc... Nici tu să nu vai... vai____
— Cam Ia al doilea războiu al ma­ minţeşti, nici-odată... — Ş'-apoi ? — era să-i zic.
relui împărat, Lenuţa se strecură îşi deschise guriţa. In clipa urmă­ Dar, mi-am oprit vorba în gât şi
pe cărăruia mea. toare degetele mele erau pe dintele m’am pus pe gânduri. Lenuţa, poate,
— Mă rog nene, ştiu o strofă! ei. Se clătina în toate părţile... are dreptate. Eu, uşuratecul, ca să-mi
(îmi zicea „nene“, eram doar cu — E „dintele norocului“, — gân- pot învăţa mai repede lecţia, am
cinci clase mai sus ca ea şi cu diam. lăsat-o pe toată viaţa fără un dinte...
cinci ani mai mare.) Am zis apoi Lenuţei: Mă uitam la ea, trist. Citeam pe
Şi fără să aştepte răspunsul meu — Mănânci prea multe bomboane, faţa ei cea mai cumplită desperare,
începu: Lenuţo ! iar ochii ei pare-că îmi ziceau :
„Rogu-te tătucă dragă, Şi până să se desmeticească, i-am — Vezi, m’ai nenorocit... O să
„Rogu-te frumos, scos dintele. cresc mare şi n’o să mă iea nime...
„Nu mă purta după vite... A ţipat, ca muşcată de Ş3rpe, ca Femeia tot femeie, la orice vârstă...
La al patrulea rând se împiedecă. ori-ce om când îi scoţi dintele. Un mic defect de frumuseţe o face
1-1 spusei eu: Apoi, în mai puţin de zece minute să se gândească la şansele mări­
...„Prin codrul stufos“. i-a trecut ori ce durere. A aruncat tişului de mai apoi... Trebuia deci
Am trimis’o apoi, bineînţeles, pe dintele, departe, departe... s’o liniştesc cu ori-ce preţ.
cărăruia ei, s’o învtţe încâ-odată, I-am zis: Am făcut-o şi asta. Roşind până
iar eu treceam la al treilea războiu — Vezi, Lenuţo, că eu am avut după urechi, eu, elevul de clasa a
al lui Carol cel mare. dreptate! Dintele ăsta n’o să te mai cincea liceală (ori, cum se zicea
Din când îi strigam: doară nici odată... atunci, „studentul“) — am jurat în
— Mai încet, Lenuţo! Nu uita, Şi, şterpelind două mere (le-am faţa unei copile de zece ani, că o
că sunt şi eu pe aici! meritat, vedeţi) — m’am dus pe că­ să-i crească dintele cu absolutissimâ
In urmă, i-am dat slobozenie să răruia mea, am mântuit repede pe siguranţă.
treacă Ia strofa a doua. Am trecut Carol-cel-Mare şi am trecut la re­ Atunci s’a domolit, a învăţat po­
şi eu la încoronarea lui Carol ca torică. Reîncepu şi Lenuţa: ezia, iar eu am plecat în oraş, să
împărat roman. Dar când bătrânul — „Cumpără-mi mai bine o carte, văd o altă Lenuţă, mai mare.
papă punea coroana pe capul ma­ „Mândră, mititea“ ... Când m’am reîntors, mama Le­
relui om, auzii de-odată pe cărăruia Şi celelalte. Dar glasul îi era din nuţei m’a aşteptat în pragul casei,
din stânga: ce’în ce mai stins Eu acum îmi cu o falcă în cer şi cu una în
— Vai, vai, ce să mă fac Doam­ învăţam lecţia, nestânjenit. Din când pământ.
ne? Vai, vai, vai... în când mă uitam *în spre cărăruia — Ce treabă ai dumneata cu
— Iar o doare dintele, — gân- ei să văd: nu vine să reciteze stro­ dintele fetei mele? De ce nu i-ai
diam. Dar... o să-i treacă. fele învăţate? scos şi vre-un ochiu?
Părea că o să-i treacă, în adevăr. A venit în adevăr, dar — nu m’am Şi alte multe, vă puteţi închipui.
Când poporul adunat în marea bi­ prea bucurat de venirea ei. Era gal­ Dar nu le mai spun, căci ar fi prea
serică a sfântului Petru striga : „Ave benă, ca ceara, cu părul sbârlit şi lungă povestea.
Caesar“, — începu şi Lenuţa să cu privirile speriate. In noaptea aceea am adormit târziu,
strige din toată puterea plămânilor: — Nene, — îmi zise cu glas duios, târziu, numai după ce mi-am pus