Page 5 - 1925-17

15—IX. 1925 C O S ’ N Z E A N A Pag. 229

Intr*o Sâmbătă mi-am luat inima
în dinţi.
— Ascultă nene, am zis, D-zeu RĂZBUNAREA LUI ESSAU
ştie, D-niata eşti bătrân, se poate
întâmpla — Doamne fereşte — şi de MUNTEAN-MIO
f vine altul şi îmi ia oile. Tot ar
trebui să facem un pic de scrisoare,
că oile sunt ale mele? MOTTO: Essau îşi vinde fra­ E pe ’nserate. Umbrele se gră­
telui său Iacob drep­
— Ale cui mă? Ale tale? Dar tu tul de primnăscut De besc să înece şi ultimul strop de
ai dat banii pe ele? Tu ai îmbă­ un blid de linte (Bi­ lumină; de către cetate vin după
trânit în vifor cu ele? Dar ce vreai blia I, 25, 34). apă fete cu ochii de migdale. Li­
tu mă?... Essau lungit pe iarba de mâtasă niştea serii e îngânată de râsul lor
Nici să mă fi lovit cineva în cap. batjocoritor... chicotesc şi cântă.
— Dar ştii bine că aşa ne-a fost ascultă cuprins de-o pace binecu­ Essau îşi aude numele pe buzele
învoiala! vântată şopotul isvorului. Fericit ca lor, se cutremură, e cântecul de
un copil tae cu degetul undele albe,
De abia mă puteam stăpâni. se întristează când scormonind nă­ ocară: Essau puţin Ia minte...
— Când voi muri, stai pân’ ce Temându-se de glumele răută­
voi muri 1 molul tulbură limpezimea apei. Su­ cioase ale fetelor o ia îndărăpt ca
Şi se întinse ca domnii pe pe­ fletului său neîntinat îi este scârbă un câine huiduit.
rina de pe laviţă. de noroi. Nu îndrăsneşte să plece decât
Fierbea mânia în mine. De nu Liniştea vrăjită îi închide pleoa­ dupăce frumoasele îşi umplu cofele
- era aşa bătrân, praf îl făceam. pele... zăreşte pe fratele său Iacob şi-o iau către cetate.
clipind şiret din ochi în mână cu
— Să eşi, strigai, şi degrabă să Gânditor, zăreşte pe Ada, care
te cureţi cu oi cu tot. Să te duci o farfurie de linte pe care i-o în­ plânge lângă cioburile ulciorului
acuma, pân’ ce nu pui mâna pe bâtă. tinde... spart. Trece înainte, ea însă îl ob­
De-avalma l’am scos cu oile în Essau puţin la minte servă, şi izbucneşte într’un râs ar­
uliţă. Tu ţi-ai vândut gintiu.
îmi venea să plâng. Cu cine mi-am Dreptul de primnăscut Tresărind, Essau o întreabă ru­
Pe-un blid de linte.
mâncat otava, pe cine am găzduit şinat: „De ce râzi?,
în casa dinainte! Visul se distramă şi Essau are — Aşa... mi-am spart ulciorul
— Pti, dar ce va râde satul de în faţă doi copii guralivi, cari îl şi deaceea râd.
mine! privesc râzând. — Nu e nimic, îi zice timid
* i * Essau.
* Essau puţin la minte, începu din
nou cel mai mic. — Ştiu că nu e nimic, la Dta
Două săptămâni n’am cutezat să — Cine v’a învăţat acest cântec toate sunt fără preţ, un blid de
mă arăt printre oameni. Până atunci urât? linte şi... isbucni din nou în râs.
de mult m’a uitat satul. Căci alţii — Fratele tău Iacob îl cânta pe Essau simţea în fiecare ondulare
erau cari s’au găsit să-l ia de su­ când îşi adăpa boii colo mai la a râsului, o limbă ascuţită de vi­
flet pe mocanul şi cu degrabă trecu vale; l’am mai auzit în cetate, îl peră, în inimă.
valul şi peste cei doi vecini ai mei, cântau fetele seara. Ada avea ochii cei mal frumoşi
ca al treilea să-i bage oile cu de-a- O greutate se lasă pe creerul lui în Iudeea, dinţii cei mai albi şi
sila în curte. Vorba cea dintâi pe Essau, pacea Ta părăsit... se ri­ poate de-aceia râdea, dar Essau nu
care o răspundea a doua zi fiecare dică, depărtându-se cu paşi şo- simţea decât veninul râsului. Ca un
despre celalalt prin sat era, că l’a văelnici. smintit o luă Ia fugă.
ţinut rău pe bătrânul, l’a bătut, Pa Părăiaşul mititel şi guraliv hră­
purtat flămând, încât a scăpat cu nit de alte părăiaşe devine râu,
fuga dela el. Dar el, o să-l ţină ca râul mare. Ura lui Essau a isvorât
pe un pui... S O N E T odată cu râsul pe buzele Adei.
In ziua de Rusalii, au ajuns oile A. ZEGREANU Hrănit zi de zi de câte o privire
la fratele Grigore. Ştiam că şi la el batjocoritoare, ura i*a devenit mare,
au să ajungă. Om mai lacom de De focul gurii tale mă’nfior care i-a înghiţit totul: nevinovăţia,
f bogăţii nemuncite ca el nu era în sat. Eu nu mai vreau ca să mi dai sărutare, dragostea pentru oameni. Ura e o
Dar cu el s'au sfârşit toate. Pe Căci în sărut suspinele- s amare cglindă în care toate se diformează:
el Pa dat bătrânul în judecată că Şi inima mai plină e de dor .. râsul e batjocură, mila dispreţ. Essau
a voit să-l omoare. nu prindea decât otrava privirilor.
Numai cu mult umblet şi cu multă Aş vrea de-acum viaţa mea întreagă Cu ura în suflet şi-a părăsit în-
cheltuială a putut scăpa cu cele Să mi-o petrec în zări înstreinate, tr’o zi cetatea Essau, blestemând-o
două luni închisoare, ce i Ie-a croit Să uit de-a tinereţei voluptate — şi jurând s’o dărâme. A trecut la
judecătoria. Dar sufletul de tine mi-se leagă... Filisteni, duşmanii neîmpăcaţi ai
Aci am ştiut apoi, că pe bătrânul neamului său. A intrat soldat în
îl chiamă Petru Cimbru. O, vino dar, la glasul fericirii — armata acestora, arătându-se brav
După aceste am scăpat de el. S’a Să *ncepem visul nost ca altă■ dată, ca leul, regele deşertului. Ura îi era
dus aiurea. De aceea nu vă sfătuiesc, Să tresărim de farmecul iubirii... platoşa de fier de care se îndoiau
ca să vorbiţi de oi la noi în sat, şi săgeţile în răsboaie.
\ mai puţin de oile Iui Petru Cimbru. Şi'n vraja ei senină şi curată Era iubit de către Filisteni şi
Să nebunesc de tainele simţirii după zece ani uitându-şi că el e
Să ştiu că mi-ai fost veşnic adorată... un străin, l-au pus în fruntea ar-