Page 6 - 1925-17
P. 6

Pag. 230                                 C  O  S  I N  Z  E  A  N  A  - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -  15—IX. 1925

                matei.  Atât  aşteptă  Essau,  putea  să
                se răzbune.
                  A strâns o oaste fără număr, călcă               N   A I   V O I E
                hotarul Iudeei, trecând în fugă peste
                oraşele  patriei  care  l’a  născut  Când
                ajunse  la  cetatea  pe  care  o  ura,  le                  DE SABIN G. TRUŢIA
                vorbi ostaşilor:
                  —  E  cea  mai  puternică  cetate  a   Conul  Vasile  ne  învitase  la  cules   intrerup  ca  stăpân  al  căsli,  dar  cu­
                Iudeei.  Zidurile  sunt  groase,  nu  le   de  vii.  In  anul  acela  fusese  o  roadă  vântul  „n’ai  voie“,  pe  care  te-am
                putem  dărâma,  căci  v’ar  costa  viaţa   înbelşugată  şi  timpul  încă  se  ni­  auzit  rostindu-1  în  decursul  poves­
                multora,  iar  voi  îmi  sunteţi  dragi.   merise  bun.  Era  o  zi  senină  şi  fru­  tirii,  mai  de  multe  ori,  mi-a  adus
                Vom  desparte  cetatea  de  ceialaltă   moasă de toamnă. Toată „-inteligenţa“  aminte  de  o  întâmplare.  Şi  pentru-
                lume,  vom  face  corturi  trainice  în   din  jur,  se  adunase  la  casa  lui  co­  ca  să  nu  îmi  uit  povestea  —  că
                jurul  ei,  aşteptând  până-ce  vor  fi   nul  Vasile  şi  dumnealui  era  vesel   vezi...  eu  sunt  bătrân  —  te  rog  să
                alungaţi  de  foame  la  picioarele   şi fericit. Oaspeţii gălăgioşi îi amin­  îmi permiţi -să vi-o povestesc'“
                noastre.                            teau  de  zilele  bune,  când  dumnealui   Locotenentul  zlmbi,  apoi  înclină
                                 *
                                * *                 era  cel  mai  bogat  om  al  ţinutului.  uşor din cap, în semn de aprobare
                                                    Şi  ce  lume  mai  era  pe-atunci  şi   Conul  Vasile  trase  din  câteva  ori
                  A  trecut  un  an  de-atunci.  Cetatea  câte  zile  senine  s’au  petrecut  în   adânc  din  ciubucul  de  spumă,  apoi
                s’arată  tot  neînvinsă  şi  trufaşă  în   cerdacul  casei  bătrâne,  când  trăia  şi  îşi  muie  puţin  buzele  în  vin  şi
                afară,  dar  înlăuntru  sângeră  din   cucoana Aneta, soţia dumisale.   începu să povestească domol:
                mii  de  răni.  Holera  şi  foamea  au   Eu  mă  dusesem  la  cules  şi  de   „Până mai an, cu venirea trupelor
                cuibărit aici moartea.              dragul  lui  conul  Vasile,  dar  mai   române,  la  noi  Ardelenii  nu  se  o-
                  Zidurile  resping  trufaşe  chiotele   ales  pentru  faptul,  că  nădăjduiam   bicinuia cuvântul „n’ai voie“, cel pu­
                duşmanului,  în  cetate  însă  poporul   să  întâlnesc  la  casa  dumnealui  doi  ţin  nu  cu  înţelesul  acela,  ca  în  re­
                blestemă  pe  Dumnezeu,  doborât  de   ochi  frumoşi,  după  cari  alergam  de  gat. Când spuneam noi că n’ai voie,
                foame. Zi de zi trec fugari în tabăra   multă  vreme.  Şi  nici  nu  m’am  în­  însemna  că  nu  eşti  bine  dispus,
                lui Essau.                          şelat.  Mântuisem  toate  şcolile  şi  aş  întâmplarea care vreau să vi-o isto­
                  Intr’o  zi  aduc  înaintea  coman­  fi  dorit  să  pun  odată  capăt  vieţii   risesc,  s’a  învârtit  în  jurul  acestui
                dantului ofemee. Essau o recunoaşte;   de  hoinar  şi  să  mă  căpătuiesc.  Şi   cuvânt.  Sunt  de  atunci  vreo  patru­
                face  semn  ostaşilor  să  se  depărteze:   apoi  după  atâta  învăţătură  —  în­  zeci  şi  doi  de  ani.  Eram  tinăr.  Să
                e  Ada,  slăbită  de  foame  şi  lipsuri.   văţasem  şi  scriptura  —  nu  strică  o  fi  tot  avut  douăzeci  de  ani.  îmi
                Numai  ochii  îi  strălucesc  ca  odi­  leacă  de  dragoste.  Conul  Vasile,   luasem  bacalaureatul  la  unul  dintre
                nioară,  râsul  însă  i-a  murit  de  pe   „bădiţa“  cum  îi  ziceam  eu  atunci,   liceele ungureşti şi fiind copil bogat,
                buze.                               pe  motivul,  că  „idealul  meu“  îi  era  tatăl  meu  îmi  permise,  să  fac  o
                  —  Cine eşti?                     ceva  nepoată,  avusese  gândul  bun,   scurtă călătorie prin străinătate.
                  —  Sunt din cetate.               să  aducă  şi  pe  „Mărin“  diplaşul,   Era  vorba  să  merg  în  Germania
                  —  De ce-ai venit?                cu  alţi  patru  afumaţi.  Era  chef  şi   şi  de  acolo  să  trec  pentru  câteva
                  —  Mi-e foame.                    voie  bună  în  toată  regula,  dar  apoi  zile şi în Italia.
                  —  In  sihimbul  unei  sărutări  îţi   că  pe  lângă  asta  mai  erau  şi  stru­  Dorul  meu  însă  era,  să  merg  şi
                voi da un bruş de pâine.            guri  si  dragoste.  Aşa  trai,  mai  rar.  în  România.  Eu  nu  cunoşteam  Ro­
                  Ada  mănâncă  cu  poftă,  Essau  6   Conul  Vasile  era  vesel.  Mulţumirea  mânia, decât din ziare. Acestea însă
                întrebă  râzând:  „Nu  mă  cunoşti“?   noastră  îi  umplea  sufletul  de  mân­  —  înţeleg  ziarele  ungureşti  —  o
                Sunt  Essau,  care  şi-a  vândut  pe-un   gâiere.  îşi  netezia  mereu  şuviţele  de   descriiau  în  colori  foarte  negre.  Şi
                blid de linte dreptul celui mai mare,   păr  cărunt,  cari  îi  acoperau  „luna*   totuşi  dorul  meu  şi  dragostea,  care
                fratelui  său...  în  schimb  tu  ţi-ai   şi  înpărţea  porunci  pe  la  argaţi.  e înăscută în sufletul oricărui român
                vândut  cinstea  pe-un  bruş  de  pâine,   Din  când,  în  când,  se  mai  apropia  cinstit, mă îndemna să merg s’o văd.
                şi  Esau  râde  cu  râs  de  animal  sa­  şi  de  noi  —  cei  tineri  —  şi  aşa...   Avem  paşaportul  gata,  dar  pentru
                tisfăcut                            să  nu  audă  „cucoanele,“  ne  spunea  Germania  şi  Italia.  Gândul  meu  nu
                  A  venit  un  sol  de  pace  din  ce­  încet şi clipind din ochi şiret:  îndrăzneam  să  il  spun  tatălui  meu,
                tate.  Le  este  foame,  nu  mai  pot   Măi  copii,  fiţi  cu  grije,..  nu  vă   nu pentru alta, doar tatăl meu odih­
                6uferi.                             prea  îndemnaţi  la  must,  că  tot  ce-i   nească  în  pace,  era  bun  român,  dar
                  Essau  le  răspunde:  „Predaţi  ce­  dulce  e  înşelător  şi  eu  n’aş  vrea  vezi...  ocupa  o  funcţiune  înaltă  de
                tatea  şi  tot  ce-aveţi:  Femeile  şi   pentru  o  lume  să  vă  încurcaţi...“   procuror  şi  în  cazul,  când  s’ar  fi
                aurul,  în  schimb  vi  se  dă  fiecăruia   Seara  la  masă,  dupăce  ţiganii   dovedit, că am  mers  în România cu
                pâine şi-un blid de linte“.         încetară  din  cântat  şi  se  duseră  şi   permisiunea  lui,  îşi  pierdea,  fără
                  Au  venit  bătrânii  oraşului  urmaţi   ei  să  ia  ceva  pe  subt  nas,  înce­  doar  şi  poate  funcţiunea,  ori  păţea
                de gloata înfometată.               purăm  a  povesti.  Unul  dintre  oas­  ceva şi mai rău.
                  —  Sunt  Essau  —  le  grăi  el  —  peţi, locotenentul Măgureanu, „Nicu*   Eu  am  plecat,  dar,  nu  spre  Ger­
                alungat  de  batjocurile  voastre  am   cum  îi  ziceam  noi,  un  băiat  nostim   mania,  cum  credea  tatăl  meu,  ci
                trecut  în  tabăra  duşmanului,  să  mă   din  Moldova  de  jos,  începu  să  ne  spre  Braşov.  Era  în  vara  anului
                răzbun...  voiam  să  vă  pot  zice:   istorisească  —  la  rugămintea  cu­  1879. România trecuse peste botezul
                v’aţi  vândut  totul  pe-un  blid  de   coanelor,  —  scene  din  luptele  dela  de  sânge  dela  Plevna  şi  Smârdan
                linte.                              Mărăşeşti.  Dupăce  povesti  un  res-  şi  eu  ardeam  de  dorul  să-mi  văd
                  învinşii  plâng,  iar  Essau  priveşte   timp,  conul  Vasile  îşi  mângâie  mu-  patria  mamă,  aşa  cum  era  atunci,
                mulţumit  la  cetatea  care  piere  în   steţile albe, apoi zise:       frumoasă  şi  vitează.  Dela  Braşov
                flăcări.                              Mă  iartă  domnule  dragă,  că  te  mi-am angajat o trăsură şi am luat-o
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11