Page 7 - 1925-17

15 —IX. 1925 -------------------------------- C O S L N Z E A N A Pag. 231

spre munţi. Aveam de gând să trec lui“ m’am reîntors în Ardeal. Când doi de ani în vârful Carpaţilor, că
prin „vama cucului“, cum îi ziceam am sosit acasă şi i’am povestit ta­ „n'ai voe,' şede astăzi cu mine la
noi. Altcum nici nu se putea, fiind tălui meu, m’a cam mustrat, dar masă în Ardealul desrobit şi în­
paşaportul meu pentru Germania. observam din vorbele şi întrebările chină în sănătatea „României marii“
Cu ajutorul unui cioban apoi, căruia lui, că era mândru de feciorul său. Conul Vasile tăcu, apoi dupăce
i-am plătit bine, am putut să ajung Aşa am păţit eu cu vorba „n’ai îşi şterse pe furiş o lacrimă ivită
✓ pe pământul românesc. Mă strecu­ voie,“ dragă ’ nepoate şi domnule în colţul genelor, ne privi zimbitor
rasem printre pichetele de grăniceri locotenent. Şi ce fericit mă simt eu şi în timp-ce musica începu să cânte
unguri, fără ca ei să mă f. simţit. astăzi, când uniforma aceia, care „La arme,“ îşi duse păharul la gură
Dar când eram mai vesel, mă tre­ mi-a spus mie, acum patruzeci şi şi îl goli.
zesc, că răsar înaiote-mi, ca din <¡3©©©©©©©©©©©©©©^©©© 'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd'd ©©©©©©©©©©©©
pământ, doi soldaţi cu căciule :
— Stai!
Ştiam că ordinul militar, e ordin.
M’am oprit în loc şi am aşteptat.
Soldaţii se apropiară de mine, apoi UN CÂNTEC DE IUBIRE
mă întrebară: „cine eşti“? şi „ce
vrei“ ? A M I N T I R I D I N T E M N I Ţ Ă
Le-am răspuns, că sunt român
ardelean şi că vreau să merg, să
văd România. Unul dintre soldaţi, DE SEPTIM1U POPA
începu să mă măsoare din ochi, de sus
i până jos, apoi clătină din cap şi Când mă duceau Ia procuratură de ani. Şedea pe dunga patului, cu
! zise: ar fi trebuit să mă bucur: scăpăm capul aşezat în palme.
N’ai voie, domnule ! doar pe un ceas ori două de aerul — Mi-aţi dat ortac? — am zis
„Eu n’am voie“? — îi răspunsei cel greu al închisorii şi de trista ei temnicerului fără să-mi pot ascunde
mirat. singurătate. Dar până la procura­ un zâmbet.
„S’ar putea oare, ca tn român- tură erau patru strade şi pentru un — Nu sunt celule goale, — îmi
adevărat, să nu aibă voie? biet popă românesc, cu obrajii subţi răspunse acesta. — A trebuit să-l
Soldatul încruntă din sprâncene, şi galbeni, cu ostaşul înarmat îna­ aducem aici. ..
apoi răspunse iarăşi, dar mai răstit poia lui, era un drum destul de — O, fie lăudat cel de sus! —
acum: chinuitor. La fiecare pas trebuia să am mai zis, în vreme ce el învâr­
înfrunt privirile dispreţuitoare ale tea (heile.
„Ai înţeles,domnule, că n’ai voie“?!
trecătorilor, să ascult cuvintele lor Ne-am împrietenit repede. Era un
„Ba tocmai am şi încă foarte de ocară şi... să-mi plec capul la băiat bun şi cuminte, de pe Câmpia
mare voie, să văd România. Ori pământ, să tac şi să înghit... Ardealului şi îl chema Ion. In seara
credeţi doară, că veneam eu atâta — Câne spurcat! cea dintâiu nu ne puteam isprăvi
cale de departe, dacă n’aş avea poveştile.
voie“?.. — Ticălos trădător de patrie! Povestea lui era destul de tristă
Soldaţ i văzând, că nu o pot scoate — împlântă suliţa în el, nemer­ şi destul de ... hazlie ...
la capăt cu mine, mă luară înainte nicul, că şi-a trădat patria... Ori... Soldat în armata ungurească, era
şi mă duseră la pichet. las’ să-l spânzur eu de cel dintâiu în concediu de trei săptămâni. 11
Mă credeau ceva „şpion“ şi mă stâlp... Pfui!.., trimisese tatăl-său la Cluj în nişte
păzeau bine. S’a întâmplat odată, că soldatul afaceri şi cineva îi furase toţi banii.
Am stat acolo vreo câteva ceasuri, care mă ducea era un român de Dar el cunoştea pe un avocat ro­
pe Mureş. Venea trist înapoia mea
pânăcând a venit un ofiţer de con­ şi tristeţea lui îmi făcea mult bine. mân din Cluj şi s’a dus la el să-i
trol. Parc’ă îl văd şi acum. Era un Am povestit împreună şi ne-am tre­ împrumute bani de drum.
copil tinăr, dar foarte inteligent. zit deodată, că mergem pe lângă Advocatul acela însă era bănuit
Cu ofiţerul m’am înţeles deplin. case, pe trotuar. Un ungur s’a oprit că are legături cu România şi că
I’am spus că a nu avea voie, la în dreptul nostru şi s’a răstit către în toată săptămâna îl cercetează un
noi Ardelenii înseamnă, a' fi rău soldai: curier îmbrăcat în straie ţărăneşti,
dispus. Ofiţerul râse vesel, apoi mă — Nu ştii, că trădătorii de patrie un spion de dincolo de Carpaţi.
[ bătu pe umăr. E de prisos să* vă nu-s vrednici să calce pe trotuar? Cum jandarmii tocmai erau de pază
spun, că ne-am îmbrăţişat ca nişte Treci prin mijlocul drumului! la poarta advocatului, înhăţară pe
fraţi, cari nu s’au văzut de mult. Nu m’am putut răbda să nu şuier bietul Ion, îi deteră câteva lovituri
Ba, dacă îmi aduc aminte bine, mi­ printre dinţi, dar aşa, ca s’audă şi el: cu patul puştii şi acum ... iată-1
se pare că eu am şi plâns de bu­ — Ticâlosule !___ aici ...
curie. Ofiţerul mă însoţi până în Ostaşul îl privi o clipă năuc, apoi — Să ştii părinte, — îmi zise
oraşul cel mai apropiat. — o luarăm prin mijlocul drumului. însfârşit încleştându-şi pumnii, —
Aici apoi, cu ajutorul lui îmi câş­ La procuratură am isprăvit de că dacă scap de aici, mă duc pe
tigai actele de liberă circulaţie. Am astădată, — destul de repede, mi-au câmpul de răsboiu. Voiu şti eu s’a-
petrecut în România câteva săptă­ mai adresat câteva întrebări şi m’au jung în oastea românească, şi când
mâni şi pot să vă spun, că am fost trimis înapoi la temniţă. vor împlânta steagul românesc pe
primit pretutindeni, cu braţele des­ Când temnicerul mi-a descuiat temniţa noastră, voiu fi şi eu aici..-
chise. La reîntoarcere mă * însoţiră uşa celulei, la început nu-mi cre­ După cină, ori mai bine zis —
| câţiva tineri, cari îmi deveniră pri­ deam ochilor. In celulă mai era un după vremea cinei — aveam obi-
etini. Şi apoi tot prin „vama cucu­ om; un băiat ca de douăzeci şi unu ceiu să-mi cânt unele cântări, di-