Page 10 - 1925-18

Pag. 250 ----- C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - - - 30-IX. 1925

— E greu, în adevăr, răspunse — Poate să ai dreptate, deşi a- DIN P E T 6 FI
gânditor Marcel, şi totuşi... cum nu te pot pricepe. Văd că suferi
— Da, întrerupse Marta, şi totuşi şi tu, dar ai mai multă voinţă, zise TEOFJL BUGNARIU
continuăm a ne minţi. Marta privind cu ochii înrouraţi
îl privi lung vroind să-i cetească parcul luminat de soarele ce înce­ Zadarnică ţi-e truda să loveşti
până în fundul inimei. Troteanu îi puse a se ascunde în coama pădurei Mereu în mine soartă blestemată;
suferi privirea şi devenind deodată de brad.
de-o tristă seriozitate zise c’un uşor — Pentruce a trebuit să te în­ Eu nu mai simt azi lovitura ta,
suspin: tâlnesc? reluă ea după o lungă tăcere. Căci inima întreagă mi este dată
— Ai zis draga mea, că ne min­ Va trebui să sting lumina blândă Pământului prea sfânt din ţara mea,
ţim şi nu înţeleg ce vrei să spui. care începuse să strălucească atât Şi sufletelor calde, prieteneşti,
de frumos în noaptea vieţii mele.
— Minţim, Marcel, minţim. E multă Cu ochii scăldaţi în lacrimile unei Şi ochilor nevinovaţi de fată...
vreme de când ne iubim. Nu, nu, cumplite păreri de rău, Marta privea
te rog nu răspunde. O ştiu bine. în parc fără să vadă jocul de umbre Zadarnică ţi-e truda să loveşti.,.
Am cetit-o în ochii tăi, în melan­ şi lumini. Când inima întreagă-mi este dată
colia ta, în resemnarea tăcută şi cu — Da, da, urmă ea şoptit, este
atât mai dureroasă. Mie îmi eşti o nemărginită greşală în graba, cu Cu ce să simt mânia ta turbată?...
atât de drag, că n’am clipe de feri­ care noi femeile ne unim viaţa cu
cire de cât atunci când eşti lângă primul necunoscut, înşelându-ne cu
mine, când putem vorbi liniştit şi părerea că o căsnicie poate trăi fără
serios, când, te pot privi. Şi totuşi acel puternic sentiment al dragostei
ne minţim. după care inimile noastre sunt în- DIN TRECUT
— Nu draga mea, nu ne minţim, setoşate.
ne cuminţim. O rândunică în zbor săgetat se C. DUMITRESCU
— Da? Marcel. Acesta este răs­ strecură sub streşină, deasupra fe­
punsul tău sincer? Nu, nu. nu e reşte!, la cuibul ei, unde puişorii Eram crainici peste codri
adevărat Nu e numai prietenia care golaşi, cu ciocurile larg deschise, Când eram mai tinerei
ne leagă; e altceva mai mare, mai aşteptau hrana. Marcel puse uşor Şi credeam că lumea toată
sfânt, mai sublim. mâna pe umărul Martei şi c’un
— E prietenia, Marto, răspunse gest liniştit îi arătă cuibul. Suntem numai noi şi ei.
el fără s’o privească. Nu trebue să — Mircea, şopti el. Iată înalta
fie de cât prietenia, zise el şoptit mângăere ce-ţi rămâne. Ce s’ar fa­ înotam viteji prin iarbă
Nu trebue să ne otrăvim viaţa cu ce el fără tine? Te-ai gândit la Şi prin lanuri până’n brâu
dorinţi şi visuri nerealizabile. Ni asta? Şi cu ce drept să-l răpeşti Şi-adormeam ca turtureii
T
s’au încrucişat la un moment dat tatălui, care ÎI iubeşte atât de mult. Lâng'o margine de râu
cărările vieţei, fără a avea putinţa Cu ce drept să-i zdrobeşti viaţa
să mergem alături mai departe, căci acestui om şi mai cu seamă cum Peste noi ningeau agale
drumurile noastre se vor despărţi aşi putea face această crimă, când
din nou. din copilărie mă leagă de el nu Flori din teiul cel bătrân,
E fatal. Ne-am întâlnit prea târ­ numai prietenia, ci şi un pu­ Tu pe visul meu stăpână
ziu. A, nu, nu, ştiu ce vrei să spui. ternic sentiment de recunoştinţă! Eu pe inima-ţi stăpân
Ne cunoaştem atât de bine, că ştiu — Mulţumesc Marcel, răspunse
mai înainte ce o să-mi spui. Cred ea strângându-i mâna. Da, ai drep­ Şi cu glas de păsărele
că ai putea, într’un moment de ră­ tate. Ne’ngânam pe întrecute
tăcire, să faci supremul gest de — Vezi dar, că tot eu voi avea
voinţă lăsând pe loanid. Vezi c’am mai mult de suferit. Tu eşti legată Şi cu murmure de ape
ghicit ? Dar nu trebue ! Nu ! Ar fi de viaţă. Cu timpul Mircea va fi De prin văile pierdute
o crimă la care dacă aşi iua parte, singura ta grijă şi cea mai nobilă
n’aşi avea linişte toată viaţa. Dacă totdeodată. Cunoşteam pe fiecare
între noi ar fi remuşcarea de a fi Soarele se ascunse după munţi Din copacii din pădure
înşelat buna credinţă a unui om lăsând pe coama pădurei o dungă Şi frăgeturile toate
care nu ni-a făcut n*ci un rău şi luminoasă. Parcul căzut în umbră,
care nu e vinovat că nu poate ridica nuanţa mai puternic mirosul teiu­ Şi rugetele cu mure...
privirea spre cer şi cugetarea spre lui înflorit.
frumos, iubirea noastră ar fi chinuită Marta se ridică repede. Un adânc Astăzi nu mai suntem crainici
de regrete târzii şi ne-am învinui regnt i se citea în ochi. Cu pri­
unul pe altul, până când din iubirea virea perdută în depărtare şopti:
de acum r/ar rămânea nici măcar — A apus!., şi totuşi de abia Două sufltte străine
prietinia atât de trebuitoare unor răsărise. Eu uitatu-le-am pe toate
suflete alese. Nimic mai grozav, mai Apoi întorcându-se, întinse mâna Tu uitatu-ţi-ai de mine.
sfâşietor de dureros, de cât nepă­ spre Troteanu.
sarea ce se aşterne peste o iubire — Prieteni, nu-i aşa, Marcel? Peste visurile mele
puternică dar nepotrivită din pri­ — Da, Marto, prieteni. Numai
cina datoriilor, care ne cheamă în prieteni şi veşnic prieteni. Noaptea gândului coboară
părţi opuse. Să rămânem prieteni, Cum tu coborai pe vremuri
buna mea Marta. Scumpă, dulce bălăioară...