Page 8 - 1925-22
P. 8

Pag. 312 ------------------------------------------ C  0  S  1  N  Z  E  A  N  A  ----------------------------------------- 30—XI. 1925


                     I N         P A R C U L   D E   A L T Ă D A T Ă


                                                   de OCTAVIAN VOROBCHIEVIC1

              Asfinţit galben de toamnă târzie.   — „Noi? Noi nu avem ce căută        —  „Ăsta e parcul?... — am în­
            Vântul  aruncă  în  geamuri  frunze   acolo“  —  îmi  răspundeâ  ea,  pri-  trebat-o  eu  cu  inima  bătându-mi
            veştede. In salonul cernit de um­   vindu-mă cu ochii arzători. Căuta­  tare.
            brele  serii  un  gramafon  îngână  o   sem  singur  parcul,  însă  nu-1  gă­  —  „Da“... — mi-a şoptit ea a-
            populară ukrainiană. Bătrânul po-   sisem niciodată. Totuşi, în ultimile  proape Ia ureche.
            vesteă:                             zile cât am mai stat, mi-a fost dat   —  »Vrei  să  intrăm?  —  Ea îmi
              —  Eram  atât  de  tânăr,  atât  de   să  intru  în  grădina  către  care  nă-  luă braţul lipindu-se de mine.
            îndrăgostit de fiecare floare, de fie­  zuiâ întreaga mea inimă. O întâm­  —  „Aici nu intră decât“...
            care  adiere  de  vânt  !  Sufletu-mi   plare neaşteptată a chemat pe bu­  Ochii ei de violete mă priveau
            eră  numai  aripi  deschise,  în  cari   nica  Ia  o  rudă  din  altă  localitate.  ruşinoşi.  Căpşorul  ei  blond  cu
            îmbrăţişam toată lumina soarelui!   Bătrâna a vrut să mă ia şi pe mi­   gura aceia mică, era aşa de aproa­
              înainte  de  a  intră  la  facultate,   ne, însă mulţumită priceperii Lusiei  pe de obrazul meu.
            venisem  să  petrec  o  vară  lângă   lucrurile  s’au  întocmit  aşa  ca  să   —  »Atunci să intrăm şi noi“ —
            bătrâna  şi  buna  mea  bunică.  O   plece bunica şi cu mama tovarăşei   i-am răspuns eu înfiorat. Şi-am in­
            parte a casei ei eră închiriată unei   mele.  Şi  astfel  noi  doi  am  rămas  trat tăcuţi, speriaţi de îndrăzneala
            doamne  a  cărei  soţ  eră  plecat  în   singuri. Sărmanele bătrâne cât veg-  noastră. N'am mai vorbit nimic. Am
            America.  Şi  doamna  aveâ  o  fată:   hiaseră  ele  asupra  noastră  şi  cât  străbătut  aleea  principală  pe  sub
            Lusia. O văd şi acum ca în dupâa-   de  uşor  îşi uitaseră această dato­  răcoarea pomilor. Am alunecat pe
            miezile acelea de vară, în rochiţa el   rie.           •                lângă  avuzul  în  care  apa  cântă
            albă de dantele, cu umbrela la fel    După  cină  l»-am  condus  la  vioae, ţâşnind sus, sus, şi recăzând
            albă  ce  apără  un  căpşor  leneş  gară.  Apoi,  unul  lângă  altul,  am  în stropi auriţi de lumina lunei. îm­
            acoperit cu bucle blonde şi desor-  luat-o  tăcuţi  spre  casă,  tot  oco­  bătaţi,  am  colindat  toate  aleele.
            donate,  din  cari  priveau  doi  ochi  lind străzile ca să ne facem drumul  Erau  pustii.  Am  ajuns  iar  lângă
            vii  de  culoarea  violetelor.  Aveâ  mai  lung.  Eră  o  noapte  senină.  avuz.
            mersul  molatic  şi  un  râs  care  o  Stele puţine. Lună plină. Ziduri al­  —  „Vezi Lusio, în tot oraşul ăsta
            zguduiâ întreagă, dându-i capul pe  be. Acoperişuri argintate. Alunecam nu se iubeşte nimeni“... — am în­
            spate ş! îndoindu-i talia subţire.  cu răsuflarea tăiată de fericire. Nu  drăznit eu. Ea a tăcut şi şi-a lăsat
              Nu  e  nevoe  să  spun  că  am  iu­  ştiu cum, ne-am trezit după cotitura  numai capul pe pieptul meu. Tran­
            bit-o din prima zi. O iubeam cum    unei  strade  în  faţa  unui  parc  ne­  sportat mi-am închis ochii. Am stat
            se iubeşte la vârsta când de-abea   cunoscut.  Pomii  foşneau  visători.  mult aşa, ascultând cântecul apei.
            ieşi din copilărie. La vârsta când   In lungul aleelor luna aruncă fâşii   Părul  ei  îmi  atingea  faţa. Pieptul
            n’ai ţinut în mâinile tale. mâinile  înguste  de lumină. înaintea porţii   i-se mişca în ritm grăbit lângă al
            unei  femei.  Bunica  însă  vegheâ.   deschise ne-am oprit amândoi pri-  meu.  Mâna  ei  micuţă  căzuse  pe
            Mi-aduc aminte cum mă luă deo­      vindu-ne.                           mâna mea. O clipă, o singură clipă
            parte şi-mi spuneâ privindu-mă pe
            sub  ochelari:  —  „N’ar  trebui  să
            te plimbi atâta cu ea. Gândurile ar
            trebui să-ţi fie la cărţi, la studii“...
               Serile luam adesea masa cu Lu­
            sia în sufrageria bunichii. Bătrânele
            — ca bătrânele — nu mâncau, mul-
            ţumindu-se cu un ceai sau o cafea
            cu lapte. Steteau amândouă în cear­
            dac  şi  povesteau.  Noi  umpleam
            odaia  cu  râsete*şi  şoşote.  Toate
            nimicurile ne înveseleau.
              —  „N’aţi mai terminat masa co­
            pii ? Ven'ţi să stăm cu toţii afară“
            —  s’auzeâ glasul bunichii, care nu
            puteâ să prindă ce vorbeam.
               —  „Dar  de-abea  am  început.
            Numai puţin*... — Mai treceau câ­
            teva minute ş’apoi:
               —  »Haideţi odată, ardeţi gazul
            de geaba şi e scump“. — Nu ter­
            mină bunica şi fata suflă in lampă:
               —  „Uite, ca să facem economie*.
               Lusia îmi vorbise de multe ori
            de un parc retras unde nu se du­    Oricât  de^departe  împrăştiată  în  lume  pejurma  bolşevismului,  vestita  aristocraţie  ru­
            ceau decât cei ce se iubeau.        sească,  ţine  să  rămână  aceeaş£şilîn  exil.  Fotografia  aratăjnunta  celebrată  la  Londra,
               —  »Să mergem şi noi să-l ve­    a  prinţului  Imeretinsky.  Pe  capul  mirelui  şi  al  miresei  vedem  coroana  princiară  de  aur,
            dem“ — îi propuneam eu.             căci visurile de domnie se ţes mai departe frumoase şi amăgitoare, şi în greul exilulu-
   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13