Page 8 - 1925-22
P. 8
Pag. 312 ------------------------------------------ C 0 S 1 N Z E A N A ----------------------------------------- 30—XI. 1925
I N P A R C U L D E A L T Ă D A T Ă
de OCTAVIAN VOROBCHIEVIC1
Asfinţit galben de toamnă târzie. — „Noi? Noi nu avem ce căută — „Ăsta e parcul?... — am în
Vântul aruncă în geamuri frunze acolo“ — îmi răspundeâ ea, pri- trebat-o eu cu inima bătându-mi
veştede. In salonul cernit de um vindu-mă cu ochii arzători. Căuta tare.
brele serii un gramafon îngână o sem singur parcul, însă nu-1 gă — „Da“... — mi-a şoptit ea a-
populară ukrainiană. Bătrânul po- sisem niciodată. Totuşi, în ultimile proape Ia ureche.
vesteă: zile cât am mai stat, mi-a fost dat — »Vrei să intrăm? — Ea îmi
— Eram atât de tânăr, atât de să intru în grădina către care nă- luă braţul lipindu-se de mine.
îndrăgostit de fiecare floare, de fie zuiâ întreaga mea inimă. O întâm — „Aici nu intră decât“...
care adiere de vânt ! Sufletu-mi plare neaşteptată a chemat pe bu Ochii ei de violete mă priveau
eră numai aripi deschise, în cari nica Ia o rudă din altă localitate. ruşinoşi. Căpşorul ei blond cu
îmbrăţişam toată lumina soarelui! Bătrâna a vrut să mă ia şi pe mi gura aceia mică, era aşa de aproa
înainte de a intră la facultate, ne, însă mulţumită priceperii Lusiei pe de obrazul meu.
venisem să petrec o vară lângă lucrurile s’au întocmit aşa ca să — »Atunci să intrăm şi noi“ —
bătrâna şi buna mea bunică. O plece bunica şi cu mama tovarăşei i-am răspuns eu înfiorat. Şi-am in
parte a casei ei eră închiriată unei mele. Şi astfel noi doi am rămas trat tăcuţi, speriaţi de îndrăzneala
doamne a cărei soţ eră plecat în singuri. Sărmanele bătrâne cât veg- noastră. N'am mai vorbit nimic. Am
America. Şi doamna aveâ o fată: hiaseră ele asupra noastră şi cât străbătut aleea principală pe sub
Lusia. O văd şi acum ca în dupâa- de uşor îşi uitaseră această dato răcoarea pomilor. Am alunecat pe
miezile acelea de vară, în rochiţa el rie. • lângă avuzul în care apa cântă
albă de dantele, cu umbrela la fel După cină l»-am condus la vioae, ţâşnind sus, sus, şi recăzând
albă ce apără un căpşor leneş gară. Apoi, unul lângă altul, am în stropi auriţi de lumina lunei. îm
acoperit cu bucle blonde şi desor- luat-o tăcuţi spre casă, tot oco bătaţi, am colindat toate aleele.
donate, din cari priveau doi ochi lind străzile ca să ne facem drumul Erau pustii. Am ajuns iar lângă
vii de culoarea violetelor. Aveâ mai lung. Eră o noapte senină. avuz.
mersul molatic şi un râs care o Stele puţine. Lună plină. Ziduri al — „Vezi Lusio, în tot oraşul ăsta
zguduiâ întreagă, dându-i capul pe be. Acoperişuri argintate. Alunecam nu se iubeşte nimeni“... — am în
spate ş! îndoindu-i talia subţire. cu răsuflarea tăiată de fericire. Nu drăznit eu. Ea a tăcut şi şi-a lăsat
Nu e nevoe să spun că am iu ştiu cum, ne-am trezit după cotitura numai capul pe pieptul meu. Tran
bit-o din prima zi. O iubeam cum unei strade în faţa unui parc ne sportat mi-am închis ochii. Am stat
se iubeşte la vârsta când de-abea cunoscut. Pomii foşneau visători. mult aşa, ascultând cântecul apei.
ieşi din copilărie. La vârsta când In lungul aleelor luna aruncă fâşii Părul ei îmi atingea faţa. Pieptul
n’ai ţinut în mâinile tale. mâinile înguste de lumină. înaintea porţii i-se mişca în ritm grăbit lângă al
unei femei. Bunica însă vegheâ. deschise ne-am oprit amândoi pri- meu. Mâna ei micuţă căzuse pe
Mi-aduc aminte cum mă luă deo vindu-ne. mâna mea. O clipă, o singură clipă
parte şi-mi spuneâ privindu-mă pe
sub ochelari: — „N’ar trebui să
te plimbi atâta cu ea. Gândurile ar
trebui să-ţi fie la cărţi, la studii“...
Serile luam adesea masa cu Lu
sia în sufrageria bunichii. Bătrânele
— ca bătrânele — nu mâncau, mul-
ţumindu-se cu un ceai sau o cafea
cu lapte. Steteau amândouă în cear
dac şi povesteau. Noi umpleam
odaia cu râsete*şi şoşote. Toate
nimicurile ne înveseleau.
— „N’aţi mai terminat masa co
pii ? Ven'ţi să stăm cu toţii afară“
— s’auzeâ glasul bunichii, care nu
puteâ să prindă ce vorbeam.
— „Dar de-abea am început.
Numai puţin*... — Mai treceau câ
teva minute ş’apoi:
— »Haideţi odată, ardeţi gazul
de geaba şi e scump“. — Nu ter
mină bunica şi fata suflă in lampă:
— „Uite, ca să facem economie*.
Lusia îmi vorbise de multe ori
de un parc retras unde nu se du Oricât de^departe împrăştiată în lume pejurma bolşevismului, vestita aristocraţie ru
ceau decât cei ce se iubeau. sească, ţine să rămână aceeaş£şilîn exil. Fotografia aratăjnunta celebrată la Londra,
— »Să mergem şi noi să-l ve a prinţului Imeretinsky. Pe capul mirelui şi al miresei vedem coroana princiară de aur,
dem“ — îi propuneam eu. căci visurile de domnie se ţes mai departe frumoase şi amăgitoare, şi în greul exilulu-