Page 3 - 1925-23-24

as—XU. 1925 e o S i N Z E A N Â — « — - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - f»ag. 32â

M E Ş T E R I I C Â N T Ă R I I

de I. AGÂRBICEANU

Nu ştiu cât voiu fi dormit. Nu rească? Nici nu-i putere, e abia o — Dar răcoarea cu care mă mân-
ştiu dacă eram treaz sau visam. Dar mângâiere. Sunt fragedă la trup şi găiai după amiezile dela strânsul
auzeam un freamăt dulce şi lin, la vârstă ca lucrurile pe cari mi-e fânului! Inviam: osteneala îmi trecea
mângăitor şi fin de mireasmă copi­ dat să le învăţ să cânte. La şcoala ca luată cu mâna. Te miroseam cu
lărească. Era un cântec abea înfi­ mea sunt date la învăţătură firicelele nările’n vânt şi te aşteptam. Când
ripat. Se înălţa domol şi iar se de iarbă, păluşul înalt şi înspicat colo, pe la ojina cea bună, ne lă­
stingea, pentru a începe din nou. dar subţire şi delicat, florile cari sam în umbra căpiţelor de fân pentru
Era un şopot nevinovat, un fâşeit abea şi-au deschis ochii, trestişul gustare, adierea ta ne sătura mai
încet care-mi picura neîncetat în fraged, crenguţele ce cresc în pri­ mult decât merindea din traistă.
suflet câte-un picur de miere, ca şi măvară... Eu le învăţ pe toate să Sfânta boare a înserării, cum te inai
când s’ar prelinge dintr’un fagure. cânte, şi cine ar putea vorbi mai blagoslovesc oamenii muncitori. Să
Adeseori în serile de primăvară pe’nţeles cu copiii tineri decât un şti cât bine ne aduci, ai avea o
când stai, trântit pe pajiştea tânără alt copil? Un dascăl mai mare, mai mare mângâiere.
şi grasă, în urma oilor care rătează tare, uşor ar putea frânge firicelele Copiliţă, râzând, îşi lăsă din nou
dornice iarba proaspătă, auzi un fragede, cercând să le înveţe cum pe spate capul său de înger.
astfel de murmur lin ca o adiere, să se îndoaie, şi le-ar putea asurzi — Ştiu, zise ea, şi de-aceea sunt
pornind şi din firicele mai înalte vrând să le înveţe cum să susure aşa de fericită, încât nu-mi mai
de iarbă, şi din tufişurile încurju- dulce, cum să foşnească domol după trebue nimic în lume. Nu doresc să
rătoare. puterile lor. cresc mai mare. Îmi place să rămân
O copiliţă cu părul bălai creţ cu — Le înveţi bine, n’am ce zice! aşa abia o copiliţă. Şi trebue să ştii
ochii vineţi, cu obrajii albi împur­ De câte ori n’am ascultat cântecul că prietenii mei cei mai buni îmi
se
purat', apropie de mine într’un lor când tu adiai printre ele în se­ sunt copiii şi fiinţele mai mici decât
mers legănat, potolit, ca şi când ar rile de primăvară şi de vară! Până copiii. Pe câmp, în arşiţa soarelui,
fi umblat în vis. Ea cânta. noaptea târziu ascultam. Pagubă că copiii cei sugaci cu mine au noroc.
— „Iţi place, domnule, cântarea îmbătrânesc şi-mi slăbeşte auzul. Scâncesc în leagănul lor, doborâţi
w
mea , îmi zise ea surizând. Multe suspine dulci am auzit eu în şi îmbujoraţi de căldură, şi plâng,
Crezui că-i un înger şi încercai susurul firicelelor de iarbă. De altfel vai de eil Dar cine să-i audă? Pă­
să mă închin. Dar mâinile părea te cunosc numai după cântat. rinţii sunt departe după trebi. A-
că-mi sunt legate. Copiliţă surâse luminos şi zise: tunci, din tufiş de mărăcine, din lan
— „Nu te închina că numai în — Di, ştiu! Mi-aduc aminte! De de grâu, de subt un fir de păpu-
faţa lui Dumnezeu se cade să te câte ori te-am răcorit când ieşiai şoiu, mă ridic tiptil, şi mă apropiu
închini“, îmi zise copiliţă. Mă uitai seara ostenit din stupina dumnitale. de ei. Adiu încet peste leagănul lor,
mai bine la ea: tare mai semăna Ştiam că lucrezi cu zor în stupină, ei se miră cu ochii mari, zimbesc
cu o fetiţă de şcoală pe care am şi, ascunsă după o tufă de agrişi şi-şi întind mânuţele să mă prindă.
plâns’o mult când a murit. O chema ori de smeură, abea aşteptam să eşi Adiu şi-i răcoresc, apoi cânt încet
Anuţa, dar voi n’a-ţi apucat-o. A să-ţi răcoresc obrajii. prin lanul auriu, prin iarba înaltă
murit de mult şişăi, şi ei adorm cu zimbetul pe
Începu să cânte din nou şi simţii toată faţa.
o adiere cerească pe faţa mea. — Eşti copil şi- ţi plac copiii. Bine
— „Nu sunt cine gândeşti dum­ I A R N Ă faci câ-ţi sunt dragi. Ei sunt pe
neata“ îmi zise ea, oprindu-se din ECAT. PITIŞ lume cei mai nevinovaţi oameni.
cântec. „Dar te cunosc şi mă cu­ Bine faci că-i răcoreşti.
noşti de mult. Eu sunt fiica cea mai Două vrăbii stau sburlite Da 1 îmi place să mă joc cu ei.
tânără a vântului“. Sus pe-o cetină de brad îmi bate inima să-mi spargă pieptul
— După cum mângâie şi adie Şi se uită cu mâhnire când îi aştept, în ul.ţele strâmte şi
cântecul tău, ai crede că eşti boarea. Fulgii mari şi albi cum cad. dosnice dela oraşe, să iasă din şco­
Copiliţă râse şi-şi dădu capul pe lile lor. Şi când vin, sărmanii de
spate. Pe ferestre prins-a gerul ei, toropiţi de năbuşală, le ies de-o-
— Da, sunt boarea. Iml pare bine Flori de ghiaţă, făf să ştiu; dată în cale şi năvălesc în faţa lor.
că mă cunoşti. Soare roşu străluceşte Sâ-i vezi cum le place şi cum li se
— Drept să-ţi spun, nu m’am Pe omătul vineţiu înviorează privirile. Când stau în
gândit niciodată să te văd în chip băncile lor vechi, adeseori mă stre­
de copilă. Şi strecoară prin perdele cor prin ferestrile întredeschise şi-i
—- Dar cum! Mă credeai o fată Câte-o rază jucăuşe, sărut pe frunte, pe obraji, mă joc
mare? N’ai simţit totdeauna din su­ Pe când vântul plânge jalnic c’o şuviţă din părul lor moale. Sâ-i
flarea mea o putere abia copilă­ Ca un cerşetor la uşe. vezi cum răsuflă din adânc, şi cum