Page 2 - 1926-02
P. 2
Pag. 14 C O S I N Z E A N A - - - - - - 12-1. 1926
oamenii pot să-şi curăţească pomii
N I C U Ş O R Ş I V R Ă B I I L E de omizi, fără să mai aibă nevoie
şi de ajutorul vrăbiilor...
— Poveste pentru copii — — Te înşeli, băiete, — ciripi
de SEPTIMIU POPA vrabia, necăjită. Ori-câte cârlige ar
avea oamenii, ei vor curăţi numai
Nicuşor simţea o adevărată bu şi vă omor... o parte a omizilor, cam cincizeci
curie în sufletul său de câte-ori Din piepturile puişorilor ieşi acum la sută. Restul îl curăţim noi, vră
vedea vre-o vrabie zburând la cuibul un glas neobişnuit, ce sămăna cu biile...
ei. Auzia ciripitul vesel al puişorilor omenescul „vai“. Ciripi şi vrabia, — Atunci dară, oamenii n’ar tre
în cuib, iar el clipea şiret din gene şi — neobişnuit era şi ciripitul ei. bui să-şi mai curăţească pomii de
şi zicea: Lui Nicuşor i se părea că pricepe omizi, ci să-i lase cu totul în grija
— Creşteţi numai creşteţi, pui acest ciripit. voastră, madam vrabie !
şorilor, că o să ajungeţi voi pe — Băiete, — ciripea vrabia, — — Nu, băieţele! Omizi se fac
mâna mea! de ce-mi chinuieşti puişerii? multe, aşa încât noi singure nu le-
O vrabie îşi făcuse cuibul tocmai — E treaba mea, — răspunse am putea stârpi. Ele se stârpesc însă
sub streşina casei lor. El număra Nicuşor. Dar tu, de ce ţi-ai făcut de minune prin această întovărăşire
zilele ce aveau să mai treacă până cuibul tocmai sub streşina casei a oamenilor cu vrăbiile. Fără această
să crească puii mari. noastre? tovărăşie pomii s’ar urca şi n’ar
Ziua mult dorită sosi însfârşit. — Iată, de ce. Ştiam că tu eşti mai face nici poame, nici omizi.
Nicuşor se urcă Ia cuib şi scoase şcolar şi credem că n’am să mă Ar fi rău şi de noi, şi de voi. Şi
din el patru puişori, cari îl priveau tem de tine. Odată te-am auzit doar, apoi, să nu crezi, că noi ne atingem
cu ochi mari, bătând din aripioare. învăţând pe de-a rostul „Omul şi cu plăcere de holdele voastre. In
Apoi, legă câte-o sfoară de picioarele vrabia“, o poezie scrisă de un vremea când se coc holdele, sămân-
fiecărui pui şi — Ie dete drumul mare prieten al paserilor. Ai căpătat ţele de ierburi şi buruieni, — prin
să sboare. notă bună pentru poezia aceasta, cipala noastră hrană vegetală, nu
Crezând că au scăpat din robie, desigur... sunt coapte încă... Iar înse£lef€ cu
puişorii îsi îotirŢseră arjpU.e ,şi se — Aşa-i! _____ care noi ne hrănim de obiceiu, —
ridicară în aer. Dar, a fost o feri E biné, spune-mi: de ce nu mi-ai poate din cauza căTourii prea mari,
cire numai de o clipă. Capetele omorît puişorii când erau mici, fără dispar atunci pentru oarecare vreme,
sforilor erau în mânile lui Nicuşor, aripi? De ce vreai să-i omori toc Noi atunci suntem nevoite să ciupim
Iar puii, căzură repede la pământ. mai acum, când tot aierul e al lor, de ici, de colo, câte un grăunte,
Abia acum au cunoscut sămanii când aş putea să mă întrec în sbor poate, unul la mie, ori, şi mai puţin.
puişori starea tristă în care au ajuns. cu ei? In schimb, pomii voştri sunt plini
Ciripiră un cântec trist, atât de — Aşa-i, aşa-i, — făcu acum Ni de poame gustoase...
trist, încât de jalea lui tremurau cuşor râzând. Să sburaţi colo către Nicuşor nu ştia ce să mai zică.
frunzele de salcâm şi firele de nalbă. holda noastră, să ne lăsaţi încai şi Vrabia îşi privea cu duioşie puişorii,
De-odată o vrabie alergă în sbor fără grâu! cari ascultară trişti această convor
nebun către ei. — O, Doamne, — suspină vrabia. bire.
Puişorii o văzură şi încetară cân Spune-mi, băiete, ai văzut vre’un După câteva clipe de gândire,
tecul. Oprindu-se pe craca unui om rămas cu hambarele goale din Nicuşor îşi deschise graiul şi întrebă
salcâm, vrabia îi privea tristă. cauza vrăbiilor? pe vrabie cu glas duios:
— E mama lor, — îşi zicea Ni — Am văzut în vara trecută holda — Aşa dar să dau puilor drumul?
cuşor. Ce păcat că nu pot să pun noastră mâncată la un capăt de — Dă-le drumul, ciripi vrabia,
mâna şi pe ea! vrăbii... veselă de această întorsătură ne
Puişorii îşi îndreptară ciocurile — Da, la un capăt. Poate, o ju- aşteptată. Vrăbiile sunt doar prie
către Nicuşor. In ochii lor se iviră mătata de pas, ori nici atât... Dar tenele oamenilor, şi oamenii n’au
lacrimi. ştii tu, că puţinul grâu ce-1 ciupim dreptul să le omoare, ori să le ţină
— Lasă-ne. — spuneau aceşti şi noi din holde, oamenii ni-1 da- în captivitate...
ochi, — lasă-ne să sburăm la măi toresc? O luptă grea se porni în sufletul
cuţa noastră! — Ha, ha, ha! Vrei să-mi spui lui Nicuşor.
Dar Nicuşor se aşeză pe pământ, poezii? Nu cumva o să-mi recitezi A fost o luptă de scurtă durată.
îndreptă capetele puişorilor către „Omul şi vrabia“, — hai? Nu mai Inseninându-se la faţă, deslegă sfo
măicuţa lor şi le zise: osteni. O ştiu şi eu. Dar poeţii scriu rile dela picioarele puişorilor şi le
— Ei, spuneţi-vă acum cele din din fantazie. Sunt cârlige lungi, cu dete drumul. Puişorii sburară, ciri
urmă poveşti, c’apoi vă duc în casă foarfeci la vârf, cu ajutorul cărora pind drăgălaş, la măicuţa lor.
