Page 6 - 1926-02

12—1. 1926 C O S I N Z B A N A : Paf- 1*

Sala e plină. Profesorul cuvân­ licul roşeşte până la urechi. Şi cu
tează splendid, înflăcărat, entusiasmat aceasta se frânge şi ultima zală din
de subiectul cursului său. Studenţii lanţul care Ta mai legat de amin­
ascultă fascinaţi. Iată o pausă.- Pro­ tirea celor opt ani de liceu.
fesorul pune o întrebare. Balicul De acum balicul a trecut peste
recăzut în senzaţia timpului de pe botezul reglementar de „cive aca­
băncile liceului ridică instinctiv de­ demic*, el e „student universitar*
getul. Profesorul zâmbeşte, „colegul* în toată accepţiunea cuvântului. El
îsbucneşte în hohote de râs, „cole­ intră în toate drepturile şi onorurile
gele“ îşi înfundă obrazul în batiste, la cari ÎI îndreptăţeşte privilegiul
iar în băncile din fund se urneşte de student Deci onoare celui ce
un mormăit înfundat, însoţit de tro­ onoare i-se cuvine.
Profesorul de specialitate pote semnificative de călcâie. Ba­

cive e în culmea fericirii. De bu­
curie se pleacă până la pământ şi Opera poetică a lui Lucian Blaga
ar sta să-i sărute mâna. Dor n’o
fac ceilalţi, n’o face nici el. — Poemele Luminii* —
Cu ziua de mâine încep cursu­ de ION BREAZU
rile. Un „streber* mai bătrân îl face
atent la lupta ce se dă pentru lo­ In întâiele pagini ale volumului lărgi şi adânci astfel sentimentul
curile din bănci. Cu cât eşti mai Pîetrl pentru templul meu — frate şi a-şi oţeli voinţa pentru creaţie,
aproape de catedră cu atât mai re­ gemen al Poemelor Luminii—poe­ în adevăratul înţeles al cuvântului,
pede poţi intra în graţiile profeso­ tul declara războiu pesimistei meta­ îndeosebi acestor două laturi ale
rului şi ai mai multă garanţă de fizici de laborator, care reduce omul personalităţii omeneşti: sentimentului
succes la examen. Balicul grăbeşte la un simplu atom, supus unor legi şi voinţii le înalţă imnuri, poetul
în sala de cursuri. Dar băncile din neîndurate şi cerea, luptă înverşu­ în acest volum. Această îndărătnicie
frunte sunt de mult ocupate de nată în contra acesteia, dusă de în a crea îl determină să lupte
„colegele“, mai mult sau mai puţin „eroi ai moralei independente, libere, până la moarte cu soarta, fie ea cât
simpatice, cari îşi fixează din bună vii şi tari“. Clipa în care s'a găsit de crudă, şi’n pragul morţii să o
vreme biletele de vizită în bătaia neputincios în faţa imensităţii de simtă de-asupra Iui, istovită de puteri
ochilor profesorului de pe catedră. taine a vieţii a fost pentru el cea (Zamolxe p. 78).
Iar „băeţii“ sunt nevoiţi să se in­ mai minunată: „Încăpăţînat, tare, De-aceea Lucian Blaga este un
staleze în băncile din urmă. drept şi convins mi-am zis că nu mistic rapsod al vieţii, în senzul
Nu ' mirare deci că sârguincioa- realitatea materială, pe care o simţim nitzschean al cuvântului. Viaţa cu
se’e co’^ge sunt întâmpinate cu şi o măsurăm, ar trebui să ne fie tainele ei ascunse „în flori, în ochi,
graţios’tăţi nu prea măgulitoare de mai valoroasă, nu adevărul pe care pe buze ori morminte*; în florile
„vulpile bătrâne“. Bali'cul rămâne ni-1 mijloceşte deducţia silogistică, J raiului, în zâmbetul Evei, după a
uluit în faţa acestei delicateţe iro­ ci realitatea lăuntrică a visurilor pe căror veşnicie perdută, Adam, plânge
nice debitate Ia adresa „sexului cari vrem să le înfăptuim şi adevărul disperat — e lumina nouă, ameţi­
frumos“. Ei, dar colegul e coleg şi pe care şi-l crează întregul nostru toare în jurul căreia el joacă, uneori
între colegi nu este deosebire de eu, cu toate patimile şi avânturile sălbatec, dionisiac, ca un primitiv
u
vârstă, de rang sau de sex. sale . (Pie'ri, pag. 4). în care viaţa gâlgâie cu putere ne­
Această concepţie a personalităţii stăvilită, alteori mai potolit, istovit
integrale, creatoare este focul din de prea multă tinereţă, sau înfiorat
care pâlpăe flăcările întâiului volum de spectrul morţii, care-i va răpi
de poezii a poetului. Să nu slobozim odată această lumină a vieţii.
îngheţul adevărurilor ştiinţei peste Văpaia vieţii creatoare pe care o
marea de visuri de cari viaţa este simte arzând în vinele lui e însuşi
plină ca o prisacă în zi de vară cu Dumnezeu. La gândul 'că îl poartă
zumzet de albine; să desfundăm în el, îl prinde un sălbatec dor de
toate drumurile personalităţii pentru joc nebun, de creaţie, pentruca să
a se lupta cu ele, a se încânta de nu să simtă Dumnezeirea robită
ele, a-şi făuri altele noi şi a-şi în el:

1
♦ Volumul întrebuinţat^ de noi este „Pământule, dă-mi aripi:
Sub impresia amintirii din liceu editat de „Cartea Românească*, 1919. ¿Săgeată^ vreau să fiu să spintec