Page 6 - 1926-4-5

Pag. 42 C 0 S 1 N Z E A N A 31—1. 1926

Opera poetică a lui Lucian Blaga „Căci n’are Pan mai mare bucurie,
decât de-a prinde’n palme’ncetişor căp-
[şorul mieilor
— Paşii Profetului — şi de-a le căuta corniţele sub năstureii
[moi de lână.“
de ION BREAZV (Pom, p 12)
Din cele câteva exemple citate la
Cu al doilea volum de versuri a nezeului cu chip de om a întors analiza Poemelor s'a putut vedeâ
lui Lucian Blaga ne apropiem cu un faţa umanităţii dela natură şi a în- cum, de câteori, natura cădea sub
pas mai mult de miezul personali­ dreptat-o spre o altă vieaţă, ale ochiul poetului acesta îi descope­
tăţii lui poetice. Deund* în Poeme cărei bucurii sunt hărăzite după rea aspecte noi, cari ieşiau din co­
j
ne găsiam în faţa unui joc în j irul ideo­ moarte. V eaţa care curge — bucu- munul imaginilor, cari au năpădit
logiei lui ale cărei lumini scăpărau fie împletită cu durere — prin vi­ poezia noastră. Presimţi citind Poe­
în acest joc uneori vii, alteori ab'â nele naturii nu trebuie să ne lege mele, că te găseşti în faţa unui mare
întrezărite, în Paşii Profetului, liniile simţurile şi gândul; să nu clădim în măestru al poezii naturii şi te miri
orizontului poetic se conturează mai afară ci în sufletele noastre, pentru că eatât de sgârcit în dărnicia lui.
precis: fondul este mai unitar, ca acestea să se poată desprinde Paşii îţi satisfac din plin acele pre­
emoţia se desprinde mai puternică, cât mai pure în ceasul morţii pentru simţiri. Natura e cântată de astă dată
iar forma e mai supusă capriciilor a sburâ spre lumea veşnicei fericiri. pentru ea, pentru farmecul de a-şi
fondului. Ne aflăm, prin urmare, în Cultul naturii a fost personificat simţi sufletul cufundat în ea, de a
faţa unui surplus psichic şi a unei de Greci în mitul lui Pan, Zeul şe bucra, a suferi, a muri şi a
diferenţieri a expresiei. cântăreţ din naiu şi săltăreţ după învia cu ea...
In Poeme svâcneâ o încântare nimfe, închipuit cu picioare şi coarne
mistică în faţa nenumăratelor taine de ţap, parcă natura creându-1 Senzaţiile pe cari le prinde poe­
ale vieţii. Poetul ne smulgea parcă, pe el, a fost mai capricioasă ca tul din natură sunt atât de noi, de­
licate şi multiple, încât mantia de
din sarbădul intelectualism care a oricând*)
pus barieră intre sufletul nostru şi profet al unei credinţe noi, cu care
l-am văzut pe poet la deschiderea
marele râu al vieţii creatoare şi ne Profetul acestui cult, personificat volumului şi pentru care a fost în­
reintroducea în valurile spumoase în miticul zeu, se anunţă şi Lucian
ale acestuia, îndemnându-ne să ne Blaga în poezia cu care-şi deschide vinuit de „egotism* — nu te jig­
lăsăm cuprinşi de torentul lui, ne­ volumul acesta; profet care duce neşte. E o atât de intimă contopire
încercând să ne prindem de nici un acest crez nou prin pustie: a sufletului cu natura în aceste
ciot pe care ni l-ar întinde morala, poezii încât parcă nu poetul, ci Pan
îi cântă tainele şi frumuseţile. Doar
„Ori unde-aş merge
estetica sau metafizica. Viaţa astfel prin mulţime
concepută e mai sălbatică, dar, în încărcat de visuri, care duc spre mare — Pan, pe care Grecii şi-l închipuiau
acelaş timp, mai bogată în creaţie; paşii mei tainici... sunt aşâ de tăcuţi, ca o ciorchină de strugur în mână,
puterile sufleteşti îşi simt alviile că nu-i aude nimeni împrejur, — ar putea spune — nimfei:
lărgite şi adâncite; omul se reapro- dar paşii mei tăcuţi sunt aşa de tainici,
prie de „marea de lumină“ revăr­ că se-aud până ’ntr’ai şaptelea cer". „Gura ta e strugure ’ngheţat :
Numai marginea subţire-a lunii
(Paşii Profetului p. 6.)
sată de Creator la începutul veacu­ ar mai fi aşa de rece
rilor. Doar depărtările îi adie „miresme — de-aş putea să i-o sărut —
In Paşti poetul ne umple sufletul de smochini* — miresme de înţe­ ca buza ta“...
de frumeţile naturei, creaţia cea mai lesuri ale noii credinţe. Deci, „ma­ (înfrigurare, p. 67)
pură a vieţii astfel concepute. Ne rele Pan,“ pe care creştinismul Ta Numai Pan care cieşteâ şi mu-
smulge din banalitatea cu care am lăsat să îmbătrânească — „acoperit reâ cu natura şi-ar putea ascunde
privit până acum acest nesecat isvor de frunze veştede pe-o stâncă* — sufletul în piept să nu fie dcborît, ca
de frumuseţi; ne deschide toate sim­ simte iarăş adieri de primăvară... frunzele cari cad doborâte de —
ţurile pentru a curge, spumoase, în Nimfele îl vor răsfăţâ din nou şi raze, în toamna, agonie a vieţii
fiinţa noastră, valurile de energii mieii îi vor umple sufletul de (Amurg de toamnă, p. 21). Pan e
ale naturii; ne reînvie epoca în care bucurii: mortul din Gândurile unui mort
omul se simţia răsărit din aceleaş (p. 41), căci el, care iubeâ atât de
energii ale vieţii ca şi bradul care-şi mult fagurii de miere, s’ar putea
*) In jurul morţii Iui Pan L. B. a brodat
înfige rădăcinile în stânci: anticitatea. o legendă : Moartea lui Pan (p. 89), în care întrebă;
Intr’adevăr, cultul naturii a existat zeul, dupăce zadarnic mai cântă nimfei • J
mai pur la anticul popor grec, care ca să-i vie, se retrage, — „gonit de crucile Ce-o fi acuma pe pământ?
a aruncat cu mână largă creaţii în sădite pe cărări“ — într’o peşteră, unde Mai curg aceleaş stele peste fruntea
toate domeniile culturei umane. Chiar singurul prieten rămas, paiojenul, „îşi [lui în stoluri —
şi din stupii mei
faptului că acest popor s’a lăsat în­ ţesuse mreaja de mătasă în urechea lui“. mai sboară roiuri de albine spre păduri?“
Odată a observat şi pe spatele acestuia
cântat de toate tainele naturii şi — crucea:
cu închipuire de copil a dat tuturor Şi el ar fi simţit neînţeleşi fior
acestora haină iritică de unică „Bătrânul zeu încremeni fără de graiu de moarte privind florile de mac
frumseţe, se datoreşte bogăţia şi în noaptea cu căderi de stele,
— şi tresări îndurerat:
adâncimea creaţilor lui, în umbra că­ painjenul s’a încreştinat. „In frunză de cucută-amară
reia se mişcă cea mai mare parte a îmi fluer bucuriile — şi-o ne’nţeleasă
culturei moderne. A treia zi şi-a 'nchis cosciugul ochilor [teamă
Creştinismul a sufocat această [de foc; de moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de seară
minunată încântare a omului de eră acoperit cu promoroacă — flori de mac“...
şi amurgul coborâ din sunetul de toacă;
viaţa din jurul lui. Credinţa Dum­ neisprăvit rămase fluerul de soc“. (Flori de mac, p. 67)