Page 5 - 1926-06
P. 5

7—II. 1926                                   C  O  S  I N  Z  E  A  N  A                           Pag. 55


       Preşedintele îmi dădu cuvântul.  îngrozii,  dar  după  o  scurtă  delibe­  le-au  dat  pe  tunuri  ca  să  se  bată
       N’am  talent,  nici  oratorie  şi  nici  rare  cu  mine  însumi,  îi  făcui  lui   cu  noi.  Aşa  care  va  să  zică  —  (al
     nu  ştiu  încârliga  paragrafele  de  Măldărică  un  semn  de  înbărbăare,  dracului  cioroiu,  făcea  deja  de­
    leg’,  deci  sunt  un  prost  advocat.  semn să continue, că zice bine.  ducţii),  —  noi  luând  ciasul  de  aur,
    Ce-oi  fi  vorbit,  nu  ştiu.  Ştiu  doar,   — S trăiţi, don culunel, ciasul fiind  am  făcut  dizarmare,  ca  ungurii  să
    că  într’un  moment,  simţind  că  mă   instrument  de  orientare  la  şeful  de  nu mai poată cumpăra tunuri.
    încurc  rău  de  tot  în  apărarea  mea  patrule, eu l’am capturat de războiu.  In  sală  era  un  hohat  de  râs.  Pre­
    şi  având  impresia,  că  e  degeaba   Sala  începu  să  râdă  tot  mai  tare.  şedintele  suna  degeaba  clopoţelul.
    orice  apărare,  renunţând  de  a  mai   Feţele  judecătorilor  se  desmorţiră   Comisarul  încerca  degeaba  să  vor-
    obţine  să  pot  înmuia  trăsăturile  şi  un căp tan — cunoscutul meu —  beas:ă  ceva.  Era  ceva  nemaipo­
    grozav  de  dârze  ale  feţelor  judecă­  râse,  dar  fu  îngrozit  el  singur  de   menit.
     toreşti,  m’am  întors  spre  acuzat  şi   râsul  său  şi  deveni  din  nou  serios.   Eu ne-mai putându-mă stăpâni, am
     cu  un  zimbet  de  nepăsare  şi  ironie   Comisarul înghiţea noduri, noduri.  strigat un „bravo Măldărică*.
     la  adresa  celor  cari  îl  judecau,  îi   —  S’trăiţi don culunel, la Buda­  Din  toată  afacerea,  eu  m’am  ales
     spusei:                            pesta  s’a  dat  ordin  chiar  de  don   cu  o  aspră  mustrare  pentru  lipsă
       —  Mă,  Măldărică,  las’  că  tot  nu  ghiniral,  ca  să  se  facă  d zarmare.   de  condescendenţă  faţă  de  judecă­
                                                                 :
     murim noi!                         Şi  s’trăiţi  don  culunel  don  locoti­  tori,  Măldărică  a  fost  condamnat,
       Din desperată ce era faţa lui Măl­  nent  ne-a  spus  Ia  tiorie,  că  i-a  spus  dar  un  decret  drept  şi  omenesc
     dărică,  trăsăturile  se  înmuiară  şi  don  culunel,  că  ungurii  au  adunat  l  a  scăpat  pe  bietul  Măldărică  ca
    faţa lui luă o expresie de mulţumire.  tot aurul, cercei, ciasuri, inele şi  să mai ispăşească pedeapsa.
    Automat  îşi  ciocni  potcoavele  şi  cu
     mâna  dusă  la  frunte  —  uitând  că
     era descoperit — spuse:            Opera poetică a lui Lucian Blaga
       —  S’trâiţi, don’ căpitan!
       Salutul nereglementar al lui Măl­
     dărică,  fu  privit  de  judecători  cu                    — Paşii Profetului*) —
     nişte  mutre  acre,  consternate.  Doar                        de ION BREAZU
     preşedintele,  care  era  un  om  vesel
    de  fire  şi  bun  ca  pâinea  cea  caldă,   Omul  iubit  şi  cântat  de  LuJan   p.  82)  Sufletul  omului  acestuia
     zimbi binevoitor.                  Blaga  este  cel  cu  sentimentele  tari   vrea  mai  mult  decât  îl  ajută  „tre­
       Alţi apărători nu erau.          şi cu voinţa creatoare de tipare prop­  cătorul  lui  trup“;  el  cere  imensita­
       —  Acuzatul mai are ceva de spus?  rii  personalităţii  lui.  Idealul  de  cm  tea  cosmosului  pentru  a-şi  descărca
     rosti  sentenţios  preşedintele,  foiţân-  astfel  conceput  trăeşte  în  intimă  sentimentele.  In  Poeme  omul  căută
     du-şi  iar  seriositatea  maiţială,  aşa  atingere  cu  marea  de  viaţă  a  natu­  munţi  pe  care  să-i  răstoarne  îndă­
     cum  se  cuvenea  unui  preşedinte  la  rii  ;  viaţa  lui  şi  a  ei  se  întrepătrund  rătnica  lui  credinţă;  în  Paşii  cere
     o curte marţială.                  şi  din  această  întrepătrundere  pu­  munţ  lor  şi  mărilor  trup  uriaş,  în
       Măldărică  se  uită  întrebător  la  terile  creatoare  cresc.  încercarea  care  să-şi  poată  sălăşlui  „straşni­
     mine.  Ii  făcui  un  semn  de  în­  omului  de  a  găsi  legi  cu  caracter   cul suflet“:
     curajare.                          de  eternitate  l-a  despărţit  cu  un
       Se  sculă  timid  şi  privi  îngrozit  zid  de  marile  taine  generatoare   „Daţi mi un trup
     feţele  reci  şi  prea  severe  ale  jude­  de  energii  ale  naturii.  Omul  nu  mai   voi munţilor,
     cătorilor,  publicului.  De  nicăiri  nici  îmbracă  astăzi  universul  în  mituri   mărilor, —
                                                                            deţi-mi un trup să-mi descarc nebunia
     o  rază  de  nădejde.  Privirea  Iui  se  cu  înţelesuri  adânci  şi  deaceea,   în plin!
     opri  iar  la  mine,  apoi  întorcându-se   poate,  el  nici  nu  mai  crează  ca  al­  Pământule larg fii trunchiul meu
     spre preşedintele curţii marţiale, Măl­  tădată.  Astăzi  el  se  caută  pe  sine   fii pieptul acestei năprasnice inimi,
     dărică începu:                     chinuitor, îşi pipăie din nou încheie­  prtfâ-te’n lăcaşul furtunilor, cari mă stri-
                                                                                                         [vesc,
       —  S’trăiţi,  don  culunel!  —  dar  turile  conştinţei,  vrea  parcă  să   fii amfora eului meu îndărătnic 1*
     snghiţi  în  sec,  neştiind  ce  să  mai  sfredelească  zidul  pe  care  veacurile
     îpună.                             l-au  pus  între  el  şi  restul  cosmosu­  Cosmosul întreg ar simţi atunci
       —  De  ce  ai  furat  ceasul?  —  îl  lui.  Această  chinuitoare  căutare  de  iubirea şi ura lui:
     ajută preşedintele.                sine  a  vremilor  de  azi  vom  întâi-
       Acuma  faţa  barosanului  se  ilu-   n’-o  în  volumul  In  marea  trecere.   Când aş iubi
     mină. Asta-i? Numai atât?          In  Paşii  am  găsit,  până  acum,  na­  mi-aş întinde spre cer toate mările mele
                                                                              ca nişte vânjoase, sălbatice braţe ferbinţi,
       —  S’trăiţi,  don  culunel.  Ciasul   tura  simţită  de  omul  contopit  cu  ea.   spre cer
     l’am luat pen’că mi-a trebuit. Pen’că   De  astădată  vom  căută  să  desprin­  să 1 cuprind
     eu  eram  şef  de  patrule.  Pen’că  don  dem  din  volum  şi  alte  laturi  de  ale   mijlocul să-i frâng
                                                                            să i sărut sclipitoarele stele.
     locotinent  ne-a  spus  să  ni  orientăm  sufletului omenesc astfel conceput.  Când aş uri
     cu  steaua  polară,  cu  moşoroaiele   Când  omul  apare  în  mijlocul  na­  aş sdrobi sub picioarele mele de stâncă, ’
     dila  biserici  şi  cu  ciasu.  Moşcroaie  turii  cântată  de  poet  el  e  dospit   bieţii sori
     nu  găsiam,  steaua  polară  era  numai  dintr’o  energie  aproape  sălba­  călători
     noaptea şi cias nu aveam.           tică,  beat  de  viaţă,  cu  sufletul  şi   şi poate-aş zimbi.“
       Preşedintele  zimbi.  Membrii  vă­  trupul:  „doi  fraţi  gemeni:  se  asea­  (Daţi-miun (rup voi munţilor mărilor p. 61).
     zând  pe  preşedinte  zimbind,  zim-   mănă  aşa  de  mult  că  nu  ştii  când
     biră  şi  ei.  Publicul,  la  început  nu   e unul şi când e altul“ (Misticul,  Gâ'găirea  de  viaţă  care  fierbe
     pricepu ce spunea soldatul, mai apoi                                    aci  e  descărcată  înt’un  ritm  de  odă
    înţelegând,  începu  sa  râdă.  Comi­  *) Vezi începutul în nrul 4 5 al Co-   sălbatică  de  care  te  simţi  înlănţuit,
     sarul  schimba  feţe,  feţe.  Eu  mă  sinzenii                          fără să vrei.
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10