Page 4 - 1926-07
P. 4
Pag. 64 C O S I N Z E A N A 14—II. 1926
Din filigeaua lui n’am sorbit nicio Stăm, ca nişte streini întâlniţi la — Şi a murit pe drum...
dată, dar din tabac, i-am prins o răspântie de drum... — A murit, uite, acolo în bătă
gustul... Strănutam, băteam din Mama plângea ţinând în mâini, tura lui... A căzut în genunchi, a
palme şi-l întrebam: un catastif al tatei... In ochii mei sărutat pământul, şi cu mânele aşa
— Idris, tu ai babă? împietrise lacrimile calde... Şi noap ridicate, a Încremenit, ca o stană
— Are... tea, apăsă, ca o mână de uriaş, de pieatră...
— Ca mine ai? peste răsuflarea noastră... Am vrut să-i facem, în fundul
— Are... O mulţime de vedenii îmi tre grădinei, o groapă, dar ne-au oprit
— Departe Idris? ceau pe dinainte şi dintr’un colţ, soldaţii ruşi...
— Departe... ne striga pe nume, tata... Noaptea, l-au sfârtecat câinii, şi
— Cât uliţa noastră? In lumina candelei, zăream ochii l-au întins în mocirla drumului...
Râdea Idris şi-mi spunea: lui blânzi şi mari, mai negri ca In noaptea aceia, au năvălit şi
— Treci mări, munţi, treci ţări, noaptea, rugători şi umezi... nemţii şi Idris, a pierit pentru tot
ape, departe, departe... N’am avut norocul să fiu la că deauna, sub roţi de care şi copitele
— Ca două drumuri? pătâiul lui, atunci, când i-a prins cailor.
— Mai departe... veşnicia morţei! O noapte întreagă, s’au scurs
Nu ştiam, că-1 supăr I Nu mai răs Gândul acesta îmi măcina sufle pe-aici oştirile!
pundea nimic. tul, şi trupul istovit de durere... Mângăindu-mi obraji, mă întreba
Acum mă gândesc, de ce ochii lui Mama plângea ! Mâna ei plăpândă, mama, cu un gând de uşurare:
mici, erau toatdeauna umezi, când căuta în bezna nopţii, ceva.. —Turcii merg şi ei, cu ai noştri?
îl întrebam de ai lui. Ochii ei stânşi de necazuri si du — Merg laolaltă, maică, merg,
Ii ştergea cu mâneca anteriului, reri, nu mai zăreau nimic... II unde mergem şi noi... Mirosea a
sorbea lacom din cafea şi striga la chema pe tata lângă noi, şi îl ruga, tămâie şi candela îşi dezmerda ra
mine, aproape restit: să-I caute pe fratele căzut în lupte... zele peste chipurile noastre chinuite...
Bre, acasă... Idris doarme... Să-şi croiască, amândoi adăpost şi Mă gândeam la ochii mici şi
Nu arareori, mă certa mama, pen să ne aştepte şi pe noi... umezi, ai lui Idris... Acolo, unde
tru boţul de alviţă, găsit la căpătâi. — Ce rost mai avem aşa singuri, sburau cocorii, atâtea mâini, au
li povestea mamei, gazda lui Idris, pe lume... căutat zadarnic chipul turcului şi
că adormea aşa, cu mâna căpătâi, I-am prins mâinele, şi-am între atâtea lacrimi s‘au sfărâmat, sub
lângă tinicheaua cujeratec, cu ochii, bat-o blând: gândul morţei...
ca de mort deschişi şi umezi... — Idris, n’a fost, la căpătâiul A fost şi el un suflet, îndurător
Iui tata!... şi blând, cu trupul sfâşiat de câini
— Săracul Idris! El s’a stins în şi osândit de oameni, să piară sub
Anii copilăriei mele, au sburat, toamna războiului! Au venit să-l roţi de care şi copite de cai.
ca şi gândurile Iui Idris. Vâltoarea, ridice, să-l ducă departe în Moldova...
m’a zvârlit, pre drumuri nouă şi
codrul de pâine, ml-a prins în suf
let lumea cu chipurile ei de muncă, C Â N T E C U L I E R N I I
de ură şi luptă.
Atâtea clipe şi atâţea ani, s’au Au început să cadă fulgii iară
sfărâmat, acoperind copilăria şi a- Cu un potop, prin crengile uscate
mintirile. Se cern zglobii, în strae nou schimbate,
Pe Idris, nu l-am uitat! Legea, Şt se aştern pe strada solitară.
care prinde sufletele în iubire, nu-i
o minciună şi nici pulbere luată Am stat la geam privind cu voluptate
de vânt!.. Şi din tumultul roiului ce sboară
Sunt doi ani, de când pământul Mi te-ai desprins tu, scumpa mea comoară
a cuprins între sfărâmăturile lui reci, Cu-aceiaşi ochi şi gene fermecate.
i
pe tata...
Şi fulgii-uşori mi s’a părut de-odatâ
Casa noastră miroasea a tămâie, (
şi ochii mamei prinşi de bătrâneţe Că s au făcut o jale necurmată...
şi necaz, stau pironiţi asupra mea... Că sfărâmând a firii stăvilare,
Era toamna şi bătătura dormia , In picuri grei de plumb sosesc mereu,
acoperită, sub frunzele moarte...
Şi furtunos se năpustesc din zare
Nu puteam nici unul, să ne gă
Peste amarul sufletului meu!
sim loc. Aurel Pop