Page 7 - 1926-07

14—11.1926 ----------------------------- - - - - - - - - - - C O S I N Z E A N A — ----------------------------------- Pag. 67
! - ‘ , „
ten, şi dansul lor, pe care îl iubiau acum păreau şi mai negri şi adân­ dau în dosul unei clădiri de piatră.
amândoi, era o minune.., Ce bine cimea lor îl durea pe Ioniţă... Se vedea prin ele numai un perete
era. La toate balurile erau primii „lată-le!.. Se apropie... Trec sur şi sus de tot un colţişor alba­
dansatori. Când a plecat el la ar­ chiar pe lângă panere... Doamne!.. stru. Acum era în amurg, şi în ca­
mată a plâns şi ea cu Catincuţa... Se uită şi la mine!.. meră era întunerec deabinelea.
A plâns şi el... Atunci a fost sigur Ioniţă vrea să strige de durere, Invalizii şi-au ocupat paturile
că Ludmila îl iubeşte... Da, da... A să strige tare să audă toată lumea, pregătite pentru ei şi îndată s’au
plâns... Ochi albaştri... dar un nod se ridică în gât şi el .lungit pe aşternutul de paie. L’au
Şi iar visul lui Ioniţă se curmă... nu poate scoate de cât un scârţiit scos şi pe Ioniţă din paner şi l‘au
Fotografia unde este Catincuţa şi răguşit... trântit pe un pat.
Ludmila-o simte la piept în buzu­ „Nu-i, Catincuţă dragă, nu-i... De­ „Dreptatea... murmură Ioniţă, ne
narul cel încheiat, dar n’o poate geaba îl aşteptăm... N’o să-l mai mai putând suporta suferinţele.
•vedea până cineva nu vine să i-o vedem deacuma niciodată, îmi spune Dreptatea... Vorbe goale... Minciună,
arate... mie inima... Nu-i printre cei vii...“ minciună-ă-ă !... Monştrii! Când se
Sgomotul ce se ridicase în vagon Ioniţă aude această voce dum- va sătura lumea de sânge?... Oh
1*a deşteptat pe Ioniţă. Nu pricepea nezeească, a cărei muzică fină îi sânge, sânge... Curg râuri de sânge
deodată ce este. Deabia mai târziu varsă în suflet atâta durere, recu­ şi tot nu e de ajuns...
a înţeles că se apropie de Chişinău. noaşte ochii albaştri, acum tulburi
„Scoală, nenorocireo, să te în­
Dar slăbiciunea, care-1 dobora me­ de lacrimi, recunoaşte parfumul ce
dop !“ strigă deodată o vace groasă
reu, iar l-a cufundat într’un somn se răspândeşte în urma ei... Vede
deasupra lui Ioniţă.
greu. apoi cum se depărtează fiinţele
Ioniţă a tremurat de frică, s’a
S'a deşteptat a doua oară de o scumpe, cum dispar într’o uşă mare
uitat speriat pe gaura măscii şi a
lovitură în paner. Doi soldaţi voi­ ca nişte vise dulci, fără a bănui-pe
nici au înhăţat panerul în care era cine lasă în urmă pentru totdeauna bolborosit:
Ioniţă şi au pornit spre ieşire. şi apoi nu mai vede nimic... „Nu, frate, nu vreau...
Pe Ioniţă l’a cuprins o groază. Patru platforme pline cu invalizi „Dute la dracu dacă nu vreai“,
Se temea să nu-1 mai lovească de străbăteau mai apoi încet pe străzile înjură soldatul şi plecă la alt paner.
„Oh nu, nu pentru asta trăieşte
ceva soldaţii, se temea de înjură­ Chişinăului spre azilul invalizilor din
omul, nu!... E o greşală!... Dreptate!...
turile lor, de puterea lor, de toate partea de răsărit a oraşului. Ioniţă,
îi era frică... gârbovit de durerile ce le îndurase, Sânge... cui îi trebuie ?.. Nu... Mamă,
Până ce să sosiască platformele întindea acum gâtul să fie mai înalt scumpa mea mamă... Ludmila... Ta­
pentru transportul invalizilor, cele în panerul lui şi privia cu nesaţ în tă... Catincuţă... Voi toţi... Ah sânge
nu, nu trebuie...
cinci panere au fost aşezate pe pe­ jur. Toate ungheruşele, toate pietri­
ron sub peretele gării ca să nu se celele le cunoaştea atât de bine... Aşa şopteau buzele învineţite ale
împiedece lumea de ele. Totul îi era atât de scump şi totul lui Ioniţă, dar soldatul era ocupat
Pe peron era multă lume, erau săruta în gând, luându-şi rămas bun lângă alt paner şi nu da atenţie
soldaţi, erau femei dela ţară cu de­ pentru totdeauna... bâlbâitului smintiţilor din război...
sagii în spate, erau femei dela oraş, Şi îi părea lui Ioniţă că el stă
N. B. Dşoara Elena Dobroşinschi este
erau copii, negustori, erau oameni în coşciug, iar în jurul lui toate îl
învăţătoare în comuna Vornlceni, judeţul
de toată mâna. Unii plecau, alţii plâng pe dânsul... Lăpuşna, în Basarabia, şi una dintre puţi­
nele scriitoare basarabene, cari mânuiesc
întâlneau sau petreceau pe cineva. Ioniţă ar fi dorit să sară din cu aceeaşi uşurinţe şi versul şi proza.
Privia Ioniţă la toată învălmă­ platforma aceasta nesuferită, să aler­
şeala aceasta, pe care altădată nici ge la deal spre casa lor, să plângă,
n’ar fi observat-o poate şi se gân­ să-i sărute pe toţi, să le spuie ce
dea: a suferit, să-i roage să-l ţie acasă,
„Cât de fericiţi sunt toţi aceştia... s'o vadă şi pe „ea“... dar nici o
se pot mişca cât vor şi... mişcare n’a putut face în panerul
Dar deodată s’a întunecat în lui nou... Numai lacrimi grele
ochiul lui obosit şi nu mai vedea curgeau sub masca neagră, unde
decât două figuri. nu le vedea nime...
îmbrăcate în negru, ele străbă- In faţa azilului platformele s’au
teau încet prin mulţime şi priveau oprit şi panerele au fost duse înă­
^u multă atenţie la fiecare rănit untru cele dintâiu, căci se făcea
„Ce triste şi ce palide sunt!.. sara şi soldaţii aveau mult de lucru.
Ochii negri, frumoşi ai uneia din Camera unde au dus panerele
femei, cum erau şi ai lui odinioară, era mare, cu patru ferestre mici ce