Page 9 - 1926-07
P. 9
14-11. 1926 ------------------------ ------ - - - - - - - - - - C O S I N Z E A N A — ........—......... Pag. 69
CRONICA MUZICALĂ textul, printre gâmeîe orhestrei ori a epocii pe care o cântă. Acest
a vocilor. Din materialul sonor al lucru nu se prea întâlneşte nici la
Ebreea. Ebreei desprindem câteva arii într’a- compozitori recunoscuţi.
devăr bune: rugăciunea cardinalului O egală înţelegere au dovedit-o
Îmbogăţirea repertoriului Operei (âct I). romanţa Raşelei: „El va şi interpreţii. In special dl N. Apos-
Române din Ciulj continuă prin veni“ (act II) şi mai cu seamă ma tolescu (Eleazar). Tenorul dsale atât
adaosuri din muzica franceză. In rca arie a lui Eleazar: „Raşela, de mlădios, deci nuanţat, şi puternic
arhitectură, în pictură, şi în defini draga mea“ (act IV). In general, a făcut progrese reale în ultimul
tiv în oricare artă, adaosurile pot Elfcazar este, şi ca exteriorizare a timp: argintui Iui, cu reflexe de
să strice şi pot să înfrumuseţeze; sentimentelor ‘ ce le frământă în bronz, curge tot mai limpede; stră-
de astă dată înfrumuseţează. Men pieptu-i de Evreu autentic — care pătruns de elementul pasional, foarte
ţinerea unui program clasic este sfinţeşte cântând pasca şi urăşte inteligent, reiese ornat cu o virilitate
vrednică de o bună menţiune, dar din toate puterile pe creştini — bine rară. Adăugând la aceasta gestul
nu şi de laudă ; cauzele acestui fapt stilizat: omenescul lui, e turnat în personal şi mimica purificată de
se datoresc, desigur lipsei de voci recitative, recitativele abundă, des orice înţepeniri isvorâte din amin
adecvate operelor moderne (ex. cele coperite de instrumentele supuse tirea cotidianului, la care e supus
ruseşti). dirigentului, în arii şi în cavatine fiecare artist, în mediul destul de
Capodopera lui Halevy*): Ebreea superioare, nu banale, cum au câ mediocru sub raport muzical —
(1835), e trecută între operele cla teva din alte opere.-Raşela, plină pentru un chemat — nu e de mirare
sice, ceeace nu înseamnă că e ţâş de suflet, are un caracter mai pro că ne apare ca un zeu în exil. Totuş,
nită dintr’un spirit clasic. E prin nunţat de operă: sopranul ce i l-a n’am dori să-l pierdem, căci puţin
excelenţă romantică, precum aproape dat Halevy conţine mult lirism, nu ne-ar mai rămânea. Ne-ar rămânea
toate din compoziţiile de după 1830 se ridică însă până la sublimul ce simpaticul d. Andreescu-Mărgărint
— anul vestei roşii şi romantice a i se puteâ împrumută în actul IV, (Leopold), care prin falseturi anoste
lui Gautier — au la bază complexi când manifestă o generozitate faţă şi prin teama de notele de deasupra
tatea epocii care accentuâ sufletul de creştinism: aici puteau fi juxta portativului, face o impresie detesta
în pofida raţiunii. Şi deşi subiectul puse două concepţii religioase, aşa bilă. Dna M. Nestorescu (Raşela),
e alcătuit şi din’tipuri orientale, dar două antiteze muzicale. Cardi în această ipostază paie a se degajă
totuş determinismul nu se afirmă; nalul Brogni, cu indulgenţa-i evla de răceala clasică — potrivită Dentru
până către sfârşit pare că asistăm vioasă, îngenunchindu-şi basul „wagnerianele motive“ — cântând
ia o oarafrazare a ideii lui Nathan înaintea lui Eleazar, este rece în cu mai multă căldură. Chiar şi jocul
der Weise, cu erupţii shylockiane. partea ultimă, aproape disoarent. de scenă, sub impulsul sentimente
Insă totul se isprăveşte ca'n Tru Aceasta cu privire la persoane. lor, i se desghiaţă, sculptând o figură
badurul — fâră duioasele şi apăsă Orhestraţia, pur franţuzească; pe trăită. Drăgălaş* rol are dna AI lo -
toarele scene din aceşt „buchet de timpul naşterii ei încă nu începu naşcu, care în actul II redă plăcut
melodii.“ seră a pătrunde, sub titlul de mo arabescurile vocale ale Eudoxiei.
Dar intriga îl priveşte mai mult dernism, noile înfluenţe din muzica Insă se mişcă prea prescris pe scenă;
pe Scribe, care a dat libretul E- răsăriteană, cari ar fi colorat mai gestul de sbor cu mânile ar fi bine
breei. Căci muzicantul care trans mult Ebreea. Uvertură nu are; o să se schimbe cu altul. Dl C. Ujeicu
pune pe note gândirile libret'stului înlocueşte un preludiu cu interjecţii (Cardinalul Brogni) are un bas am
şi simţirile sale — un caz excep de tromboane şi cu tremolouri de plu şi profund, dar necons’stent.
ţional e Waguer, care e o contopire vioare. Şi cele două acte următoare Compensează prin justeţa inter
de muzician şi poet, cum ar trebui încep prin câte un preludiu intro pretării. D! larotzky (Ruggero) cântă
să fie toţi cei cari scriu opere — ductiv, ca să se risipească, înainte binişor, dar întors către public, nu
cu toate că e legat de cantitatea de desfacerea cortinei, şi muzică către aceia cu cari vorbeşte. — Dl
silabică şi de calitatea emoţională instrumentală. Sublinierile le con C. Pavel e mare meşter în decoruri
a versurilor sau a prozei, poate să feră mai ales dueturilor şi terţetu- şi în costume, denotând un gust şi
se descătuşeze de ele, înăbuşind rilor — cari (ex. act. II) prezic o cultură puţin comună.
prin oceanul său imaginativ tendin cuceritoarele dueturi şi terţeturi
ţele de superare ale textului. Ci verdiane. O singură dată este lăsat Concertul corului
muzicalizarea Ebreei nu se poate singur plângătorul violoncel (act. „Cântarea României“
despărţi de drama, pe care o învă- IV, pentru Raşela.) Finalul actului
lueşte într’o expresivitate impetuoasă. prim e departe de avântatele cores O societate corală e totdeauna
Deoarece temperamentui lui Hal£vy pondenţe din cei doi titani — Ita punctul de intersecţie al curentelor
nu eră nici liric, nici tragic, reali lianul şi Germanul — ai Operei. muzicale actuale şi trecute, poporale
zările — fie melodice, fie instru Iar marşul funebru, din ultimul, şi clasice; pentru tendinţele con
mentale — nu răstoarnă, cum ar este debil de tot. In schimb, bale trarii inteligenţa dirijorului este o
răsturnă un torent primitiv, obiecţia: tul e în linia dansurilor francese, cerinţă indispensabilă. Faptul acesta
în niciuna din operele jucate ’ la deşi străine de origine, ale epocii s’a putut constată la Concertul dat
Cluj nu străbate aşa de pretenţios Louis XIV: contredanse şi bolero. (O de Cântarea României din Bucureşti,
originală „creaţie“ a bufonului, lip la 30.1.1a Teatrul Naţional. Progra
*) Iaques Fromental Halevy a trăit între
1799 şi 1862, contimooran cu Bizet şi cu sită de dramatism, a construit d-1 mul foarte variat. Se disting totuş
Gounoi, pe când Wagner şi Verdinu se Ligeti) trei şuviţe din capelura muzicală a
impuseseră încă. A scris 36 de opere, Şi o altă caracteristică se mai capelmaistrului M. Botez: coruri
dintre cari au fost agreate o vreme: poate găsi muzicii Ebreei: tempori bisericeşti (Bach, Mozart, Dima „Ir
Guido şi Ginevra, Regina Ciprului, Carol
VI., Valea Andorrei; azi au căzut în zarea, adecă intuiţia (genială, dacă mosul Bunei Vestiri“ şi cunoscutul -
0
desuetudine, vreţi) a totalităţii psiho-ideologice „Concert Religios* al lui Muzicescu);
