Page 3 - 1926-11
P. 3
14—III. 1926 C O S I N Z E A N A - u - Pag. 111
ÎN LUMEA CELOR TARI — Ca tot omul obicinuitcu suferinţa.
— Ce suferinţă?
— D’apoi, nu puteţi spune că
de I. AGÂRBICEANU
aveţi o viaţă fericită! Sunteţi vecinie
în nemişcare. Dacă nu vă rostogo
Mă împiedecai de-un bolovan în până ’n inima pământului. Noi vă leşte cineva, apa ori omul, staţi
drum şi căzui cât eram de lung. ţinem în spate pe toţi: pământul ro într’un loc până faceţi muşchiu.
— Să fie cu iertăciune, moş das ditor, pajiştea, vitele, oamenii, sa D’apoi stâncile din munte? Din
căle, dar n’aveam alt chip să te tele şi oraşele voastre. Ori unde veac şi până’n veac stau încreme
fac să te mai uiţi şi Ia mine. De vei săpa adânc, delà o vreme dai nite. Iar când omul vă foloseşte, ce
mult am fost voit să te împiedec, de piatră. face cu voi? Vă pune în pământ,
dar mi-era milă să te răstorn că — Da, se poate. Nu te aprinde temelie a caselor, ori vă zidesc în
eşti prea bătrân. aşa de tare şi nu te mânia. Ascult, ziduri înalte, ori fac din voi par
— Altă comedie, zic eu. „Se vede vezi bine, ce-mi spui. doseala drumurilor şi a stradelor.
treaba că nu mai am răgaz nici să — Iacă să-ţi spun o vorbă ca o Chiar când fac din voi cruci la
mă gândesc la ceeace aud şi văd. sută : In trupul omului sunt oasele morminte, nu sunteţi ursite sâ nu
Tot alte lucruri vor să-mi vorbească. şi carnea, nu-i aşa ! Ei bine, în vă mai mişcaţi? Drept să vă spun
Dumneata, a cărui glas e aşa de lume noi suntem oasele, şi toate în această vecinică stare pe loc şi
aspru, cine vei mai fi, rogu-te? şi toate celelalte lucruri sunt car în apăsarea la care sunteţi menite,
— Sunt glasul Cerlovanului de nea. Cum să nu vorbesc tare, dacă văd eu cea mai mare nenorocire a
care te-ai împiedecat „răspunse el“. eu nu-s decât tărie? Ba şi oamenii voastră. Eu să stau mereu într’un
Nu mă lua cu vorba aşa de sus, m’au învăţat să fiu dârz. Ce şi-a loc, n’aş putea trăi.
că poate o să ţi pară rău prea cu pus David în praştie când a ucis — Mai încet, mai încet, îmi strigă
rând. Mă vezi gol ca napul aici, pe Goiiat? cu asprime glasul de piatră. Prea
în marginea râului şi nu te gândeşti — O piatră rotundă, vezi bine ! te-ai aprins la vorbă. Tu nu ai
că oot să fiu dintr’un neam foarte — Şi mai de mult, în vremile putea trăi ca mine, fiindcă Dum
vechiu şi foarte bogat. cele bătrâne, când oamenii nu ştiau nezeu ţi-a dat alte legi, şi după le
— Ei, mi-se pare că nu-i toc să lucreze fierul, ce crezi din ce gile tale trebue să trăeşti. Eu, iar,
mai mare lucru, să fi un bolovan îşi făceau securile şi topoarele? am alte legi, dar tot aşa de bune
de piatră. Ce neam şi ce vechime — Poate tot din piatră. pentru mine, cum sunt ale tale pentru
ai putea avea? Un lucru e adevă — Vezi bine că din piatră, şi cu tine. Şi mai trebue să şti că nea
rat : ştiu că nu putrezeşti, nici nu unelte făcute din mine îşi ucideau mul meu nu e întreg aşa de ne
rugineşti. prada şi-şi făcea adăposturile ce mişcat ca şi mine. Să te cufunzi
— Adevărat că nu, deşi, de pe le ţineau loc de case. Deci şi oa numai către adâncimile pământului,
partea oamenilor din Coiibiţa aş menii m’au învăţat să fiu aspru la să vezi cum fierb acolo strămoşii
putea şi putrezi şi rugini. La nimic vorbă ca şi la faptă. M’au pus, delà mei, şi cum curg în râuri topite.
nu mă folosesc. Trec pe lângă mine început la lucrurile cele mai grele, Ba uneori râurile acestea topite is-
tot aşa de despreţuitori ca şi das şi chiar m’au făcut ucigaş. Nn nu bucnesc prin creştetul munţilor şi
călul lor. Nu se gândesc că, lă- mai din prăştii m’au trimis să le ajung pe pământ când sunt cutre
sându-mă aici, când vin aoele mari ucid dujmanii. M’au aruncat din tot mure de pământ şi fumegă vulcanii,
mă iau ş’ mă presară pe luncile felul de maşinării în capul celor munţii cari scuipă foc şi pară. Chiar
din vale, de le stric fâneţele şi le pe cari nu-i iubeau, începând cu şi eu am fost odată topit şi fugeam
rup coasele. Nu se gândesc că de delà palma mânii. Vorbesc aspru, din loc în loc.
m’ar aduna de aici. ar creşte în cum vezi, dar spun adevărul. Acum, — Te vei topi Ia capătul lumii
locul meu iarbă. De sute de mii e adevărat, mă hodinesc, numai când ştiu din scripturi că pământul
de ani ei şi strămoşii lor îşi frâng copiii cei ştrengari şi fără suflet mai se va arde cu foc, deşi, drept să- ţi
osiile carelor pe drumuri rele şi aruncă cu mâna după câini, ori spun, nu prea înţeleg cum s’ar putea
pline de gropi, şi nu se gândesc după paseri. Iar cei blestemaţi şi topi o piatră să curgă ca o apă
ce pardoseală bună ar putea face după câte un cerşetor sau om bă groasă.
din mine şi din fraţii mei. trân. Să am o putere cu câtă plă — Topită am fost şi eu la înce
— Asta-i adevărat, zic eu. La cere nTaş întoarce în capul lor. puturile lumii, când trăiam în nişte
asta una m’am gândit şi eu ade — Prin Coiibiţa ştiu că n’ai vă călduri cum nu vă puteţi voi oa
seori. zut aşa copii, am zis eu în fală. menii închipui. Dar ajungând la
— Te-ai gândit dar m’aţi des- — Adevărat. In satul nostru nu, suprafaţă m’am sleit şi m’am întărit.
preţuit cu toţii. Vă sar în nas să-mi dar pe aiurea. In Coiibiţa copiii adună Nu-i lucru mare să mă topesc din
luaţi folosul şi mă treceţi cu ve pe surorile cele mărunţele de nou, şi de-aceia eu cred ce spun
derea. Şi aţi outea să nu fiţi aşa pe ţărmurul râului, de pe drum, şi scripturile despre minunile dela ca
de mândri. Neamul nostru e mai se joacă cu ele. Unele sunt albe pătul lumii. Aşa s’au sleit şi stân
vechiu decât al vostru, şi va trăi şi aproape străvăzăcioase, — petri- cile pe cari le vezi înaintea ta. Acum
chiar când se va fi ars de secetă celele, — altele sunt roşii ca cerul e adevărat că ele stau în nemişcare,
vecinică şi cel din urmă firicel de la asfinţit, altele vierzui, iar cele numai ploile, vânturile şi căldurile
iarbă lângă izvorul secat. mai frumoase sunt cele pestriţe. le macină la suprafaţă şi le poartă
Bagă de seamă, acum ai intrat De-a mai mare dragul să aluneci pravul şi nămolul în lume? întreagă
în împărăţia noastră. Tot muntele printre degetele trandafirii ale co apa şi vânturile. Dar e bine ca ele
e din piatră, şi, dacă vreai să şti, piilor. Vezi, dascăle, oricât suntem să rămână neclintite.
şi subt pământul pe care-I lucraţi, de aspre la vedere şi la fire, ne — După cum e gustul fiecăruia,
tot împărăţia noastră, a pietri e, plac şi nouă lucrurile dulçi. zic eu.
