Page 4 - 1926-11
P. 4
Pag. 112 - - - - - C 0 S 1 N Z E A N A -------------------------------------- 14—III. 1926
— Ba nu după cum e gustul, ci B U C H E Ţ E L U L D E T O P O R A Ş I
după cum e porunca. Poruncile date
de Dumnezeu toate sunt bune. Cine
v’ar apăra pe voi de vânturile cele de OCTAVIAN VOROBCHIEV1CI
rele delà miază-noapte, dacă nu
le-ar opri în cale munţii aceştia de Călătoream spre o ţară vecină. — „Cine sunt stăpânii?“ — în
stâncă? Unde ar creşte codrii cei Intr’o vale paşnică a Moldovei tre trebai eu.
mari dacă stânca s’ar putea sgâria nul se opri în faţa unei gări. Ca în — „Omul e în răsboiu, a rămas
tot aşa uşor ca şi pământul? De toate Duminicile peronul era plin numai nevasta lui.“
mult ar fi despădurit oamenii munţii, de săteni. După mulţi ani revedeam La poartă ne întâmpină cu larmă
cum au făcut cu atâtea păduri de cu inima înfrigurată cămăşile albe, un câine. Uşa din faţa casei se des
oe şes, ar fi arat şi ar fi sămânat. largi, cusute cu toate culorile, ale chise, aruncând o fâşie de lumină
Unde s’ar adăposti atunci cerbii şi femeilor din partea locului şi cat- peste zăpadă. Apăru o femee.
căprioarele? Unde şi-ar fi avut ursul rinţele ce le strângeau mijlocul şi — „Mă iartă — îi spusei eu după
vizuina? Ziditorul lumii a trebuit şoldurile. O fetiţă vindeâ toporaşi ce-i dădui bună seara — mă iartă
să se gândească la toate zidirile la ferestrele vagoanelor. O strigai că vă neliniştesc la ora asta.“ —
sale. să-mi dea şi mie un bucheţel. Şi Gazda nu-mi răspunse ci se dădu
— E destulă mângăiere să fi fo când trenul — după două minute deoparte lăsându-mă să intru. 0-
lositor altuia? de odihnă — porni mai departe în dae largă. O icoană cu busuioc. Un
— Prea destulă pentru o viaţă goana lui peste liniile de fier, îmi cuptor plin cu jăratec. Un pat larg,
de veci. Dacă poţi face lucruri bune lipii buzele de florile din cari res acoperit cu scoarţe. Câteva scaune.
şi frumoase, rămânând pe loc, nu-ţi piram sufletul locurilor acelora cari Mă întorsei către stăpână. Re
mai trebue nimic. Şi pe nemişcarea îşi aveau vatra lor în amintirile din zema de zid un topor de tăiat
noastră s’au clădit lucrurile cele mai tinereţe. lemne. Când se îndreptă, văzui în
frumoase din lume. Ce ai spune, Eră pe vremea răsboiului. Primi faţa mea o tânără voinică, în că
dascăle, dacăîntr'o zi când ţi-e şcoala sem ordin într’o dimineaţă de iarnă maşă cusută cu roşu pe umeri şi
plină de copii, fraţii mei, bolovanii să plec cu compania într’un sat din piept şi cu talia strânsă în catrinţe.
de piatră cari ţin şcoala în spinare drumul ruşilor ce părăseau frontul Ochii ei luminoşi şi vioi mă pri
fiind puşi la temelie, ar începe să şi năvăleau asupra populaţiei. După veau cu neîncredere. Căldura odăii,
se mişte, sau, doamne fereşte, să un marş greu, pe un drum desfun singurătatea noastră în toată casa,
sară delà loc? dat, ajunsesem în mijlocul nopţii în ochii ei aurii, mă turburară, li în
— Ar fi o mare nenorocire, văd satul care ne aşteptă tremurând de tinsei mâna. Ea îmi dete vârful de
şi eu ! frica ruşilor. Am stat târziu pe uliţi getelor. Aveâ braţele goale până la
— Ori dacă nu s’ar mişca, cl ar şi prin gospodării, până mi-am îm coate. Peste ele, cădeau în falduri
începe să crească! Un fir de iarbă părţit oamenii în cantonamente şi mânecile largi ale cămăşii.
încolţit subt pământ în creşterea lui până mi-am luat toate măsurile de — „Care este mă rog odaiea ce
răstoarnă bruşul de de-asuora, şi pază împotriva aliaţilor. mi-a fost hotărâtă“ — o întrebai
cât e de plăpând firişorul ! Dar ce Târziu dupăce terminai, un sol eu intimidat.
n’ar răsturna pietrele din temelia dat mă conduse spre locuinţa ce-mi Ea luă lampa din perete, îmi
caselor dacă ar începe să crească, fusese hotărâtă. Eră o casă albă cu deschise uşa în încăperea de ală
deci să se mişte? acoperişul înalt. Două ferestre erau turea şi amândoi intrarăm într’o
— Adevărat ! N’ai mai putea face luminate. cameră în care mă isbi deodată un
nici o casă, nici o şcoală, nici o — „Aici este cantonamentul dum aer rece, ce nu fusese niciodată în
biserică. Oamenii ar trăi şi azi în cor neavoastră“ — îmi spuse însoţitorul. călzit de sobă. Eră odaiea — „cea
turi ori în crepăturile pământului, bună“ — plină de scoarţe, de laviţi
cum trăiau mai demult. acoperite cu perne ce se ridicau
— Ei vezi că şi nemişcarea noa MĂRTURISIRI până în tavan, cu pereţii gătiţi în
stră e bună la ceva? Toate oraşele ştergare cusute în toate culorile.
cu cari se mândresc oamenii, toate Atâta pace odihneşte *n casăi Atunci auzii pentru prima oară
bisericile cele strălucite s’au clădit Doar focul lin îşi ţiue cântarea. vocea femeii:
pe nemişcarea noastră. Şi noi pie- Afară ’ncet coboară înserarea, — „E cam frig aici. In odaia
trile suntem mândre când vedem Iar trandafirii mor tânjind pe masă. asta nu se face foc.“ — Şi eu în
cum ne-au ştiut folosi oamenii cei gânai în refren trist:
cuminţi, şi ce lucruri frumoase au Iu blând îmi spui că neagră-ţi pare — „Da, e cam frig aici...“
ştiut face cu ajutorul nostru. Apa [zarea Femeia îmi lăsă lampa şi eşi.
s’a mândrit cu podurile ei de ghiaţă, Că o mâhnire tainică te-apasă, Mă aşezai pe o laviţă. In odaea de
dar podurile cele tari, bune iarna Că eul tău se sbate ca ’ntr'o plasă alături, jăratecul din cuptor arunca
ca şi vara, numai noi Ie putem face, In care Va momit îndurerarea... pe pereţi o lumină de vis. Gazda
ca şi drumurile cele tune. De altfel reintră cu o cană de apă. Atunci
de-acum ai intrat în împărăţia noa- Povestea ta îşi picură ’ntristarea, o întrebai:
atră. O să ne cunoşti mai de aproape. Iar capul, greu pe mână ţi se lasă — „Nu te supără, dar pe dum
Vei vedea că nu înzadar apăsăm Şi plângi că nimănui de tivi nu-i pasă... neata cum te chiamă?“
pământul, şi că nu-i bine să dis- — „Maria* — îmi răspunse ea,
oreţuieşti nici unul din lucrurile lui Dar gândul meu îţi caută-alinarea: ridicându-şi asupra mea ochii ar
Dumnezeu oricât de neînsemnat ţi Aşterne peste toate renunţarea zători şi aspri.
s’ar părea. Uîtă-te la dreapta! N’ar Şi spre uitare lasă-te-atrasă! — „Frumos trebue să fie, Mario,
fi un bun adăpost peste noapte? Const. Iliescu în satul ăsta vara.“
