Page 4 - 1926-16
P. 4

Pig. 164                                 C  O  S  I N  Z  E  A  N  A                         18—IV. 1926

              tel*  mele.  Pe  urmă  al  doilea,  al           S  T  R  Ă  I  N  A
              treilea, al patrulea.
                                                               - ŞTEFAN GEORGE -
                —  Pare ar fi potrivită zise unul.
                —  Cea  mai  bună  piatră  de  moară,
              zise al doilea.                             Venise de departe într’o noapte cu vifor
                Nu  ştiam  nici  ce  e  moara,  nici           Şi-a tras la o casă primitoare şi bună,
              ce  voesc  ei.  Loviturile  lor,  —  ca  şi   Ştiă să fiarbă, să calce şi să dea sfaturi de moaşă
              când m’ar fi pişcat un purice.                   Si cântă uneori, când pe cer era lună.
                Atunci  îi  văzui  că-şi  aruncă  su­
              manele  şi  traistele,  şi  apropiindu-se   Umbla la biserică în podoabe alese,
              încep  să  bată  în  mine  din  ciocane.
              Până  seară  îmi  făcură  o  brazdă  a-          Avea mers cu graţii şi şolduri frumoase,
              dâncă  în  trup,  care  începu  să  mă     Pe buze-avea pururi un zâmbet cu farmec
              doară  rău.  îmi  adunai  toate  puterile        Ce pe-atâţia bărbaţi din minte îi scoase.
              să  le  stau  împotrivă,  mă  învârtoşai
              cât  putui  mai  tare,  dar  ei  nu  se    Dar odată  ’ ntr'o noapte cu ploaie şi vânturi,
              speriară.  A  doua  zi  ciocăniră  îna­         Când ea căuta un fir de Iarbă pe-afară
              inte,  şi  aşa,  mereu,  zile  de-arândul
              până  când,  ameţită  de  durere,  mă      A  ’ nghiţit-o atuncia cumplita mocirlă
              rupsei  din  stâncă,  un  bolovan  mare          Si printre oameni veşti felurite plecară.
              foarte.  Vui  pădurea  când  am  căzut,
              cei  patru  bărboşi  fugiră  repede  de    Că undeva într'o stradă  'afundată
              o  parte.  Gâfâiau,  erau  asudaţi.  Apoi       I-a rămas copilul să vorbească-adevărul:
              alte  zile  în  şir,  tot  bătându-mă  din   Cu faţa lui scumpă, ca spuma, de albă,
              ciocane,  reuşiră  să  mă  subţireze,  să
         s    mă  rotunzească.  Loviturile  lor  erau          Iar părul, ca pana corbului, părul. . .
              acum  mai  domoale,  mai  dulci  şi                                       Teodor Murăşanu
              oamenii  cântau.  Adeseori  când  iz­
              beau  în  mine,  scânteiam,  şi  lucrul   care-I  înghiţea  repede  sgomotul  a-   bătură  din  ciocane.  Apoi  mă  puseră
              acesta  îmi  plăcu  foarte.  Nu  ştiam   pelor,  şi  un  durăit  înfundat  neîntre­  la  loc.  Şi  cât  ce  începui  să  mă  în­
              că  port  şi  sămânţa  focului  în  trupul   rupt  ce  eşia  din  clădirea  aceea   vârt  ca  eşită  din  minţi,  am  auzit
              meu.                                neagră.                             dedesupt:
                Pe  urmă  mai  veniră  vre’o  patru   Un  om  care  sosi  tocmai  atunci   —  Acum e potrivită. Poate merge!
              şi  mă  ridicară  într’un  car.  Cât  îmi   cu  un  car  încărcat  cu  saci,  se  a-   Aşa am ajuns piatră de moară.
              era  de  milă  de  opintirile  lor!  Mă   propie de noi şi întrebă:    M’am  împrietenit  repede  cu  sluşba
              gândeam:  mare  nevoe  trebue  să  aibă   —  Isprăviţi  cu  ferecatul  până  di-   mea,  căci  nu  e  lucru  mai  plăcut  în
              de  mine,  de  nu  se  feresc  de  atâtea   seară ?                     lume  decât  să  te  simţi  acoperit  cu
              greutăţi.                             —  Isprăvim  cu  ajutorul  lui  Dum­  praful  acela  alb  şi  fin,  să  simţeşti
                Părăia  carul  subt  mine  şi  eram   nezeu,  răspunse  omul  cel  mai  bătrân.   mirosul  de  pârgă  al  făinii  şi  să  cânţi
              mândră  de  atâta  putere  şi  greutate.   Ei,  într'adevăr  când  sfinţi  soarele   o  vieaţă  întreagă  alăturea  cu  apele
              Unde  mă  duceau  ?  Ce  vor  face  cu   văzui  că  mă  ridică  cu  mult  meşte­  din  scoc  şi  cu  morarii  cei  albiţi  de
              mine?  Mă  coborâră  pe  râu  la  vale   şug  si  mă  duc  în  clădirea  cea  neagră.   făină,  buni  şi  blânzi  ca  nişte  moş­
              şi  se  opriră  tot  Ia  capătul  de  din   Era  întunerec  şi  o  larmă  înăbuşită   negi.  Am  înţeles  apoi  de  cât  folos
              jos  al  satului,  unde  era  o  clădire   de  nu  mai  puteam  înţelege  nimic.   pot  fi  oamenilor,  şi  m’am  bucurat.
              neagră  de  bârne  lângă  apă.  De  co­  Dar  clădirea  cea  neagră  era  plină   Ai  fost  vr’odată  în  vr’o  moară  das­
              borât  mă  coborâră  mai  uşor.  Din   de-un  miros  aşa  de  plăcut,  cum  nu   căle?
              clădirea  cea  neagră  eşi  un  om  stro­  mai  întâlnisem.  Miroasea  a  vieaţă   —  Am  fost,  cum  să  nu,  şi’mi  place
              pit  tot,  acoperit  cu  praf  alb.  Părea   parcă, a pârgă.            să  văd  cum  se  face  făina  din  gră­
              un  om  bun  şi  blând.  Ţinundu-şi   Mă  trezii  cu  obrazul  cel  mâncat   unţe.  Nu-i  nimic  mai  plăcut  decât
              luleaua  între  dinţi,  se  apropie  tăcut   de  vărsat  lipit  de-un  alt  obraz  tot   să  te  joci  cu  mâna  în  făina  călduţă
              de  mine,  îmi  dădu  roată,  mă  pipăi,   ca  al  meu,  şi  îndată  începui  să  mă   şi  mirositoare  ce  se  cerne  pe  scocul
              mă  ciocăni,  şi  după  ce  scoase  pe-o   învârt  într’o  horă  nebună  în  care   îngust.
              clipă luleaua din gură, zise:       ameţisem în toată legea.              —  Da,  e  adevărat!  Şi  de-aceea
                —  Bună piatră!                     De-odată  am  simţit  că  pârâe  ceva   mult  mă  mir  eu  când  văd  copiii
                Intră  din  nou  în  clădirea  cea   intre  obrazul  meu  şi  al  tovarăşii   cum  se  scaldă  lângă  moară  şi  nu
              neagră,  lângă  care  vuiau  cumplit   mele.  Strivisem  între  noi,  un  firicel   întră să se joace cu făina.
              apele  învârtind  două  roţi  mari  cum   mărunţ,  apoi  altul  şi  altul,  cu  miile,   —  Vezi că nu-i lasă morarul.
              încă  nu  mai  văzusem.  Apoi  se  a-   cu  zecile  de  mii.  Am  voit  să  mă   —  Ii  lasă,  dar  pasă-mite  puţini
              rată  însoţit  de  alt  om  mai  tinăr,  tot   opresc,  să  nu  fac  moarte,  dar  nu   copii  ştiu  ce-i  frumos  în  lume  şi
              aşa  de  prăfuit  cu  alb,  şezură  lângă   puteam.  M’am  învârtit  până  dimi­  puţini  vreau  să  ştie  de  munca  pe
              mine,  şi  începură  să  mă  ciocănească   neaţa ca o nebună.           care  noi  pietrile  de  moară  o  facem
              cu  deamânuntul.  îmi  făceau  gropiţe   Dimineaţa  mă  opriră,  mă  scoaseră,   bucuros  pentrucă  ei  să  aibă  pâne.
              pe  întreaga  faţă.  Când  le  vedeai  ai   iar  la  lumină,  şi  cei  doi  oameni  albi   Dar’  acum  mi-a  sosit  ceasul  de  muncă.
              fi  crezut  curat  că  am  fost  bolnavă   pe haine, pe păr, pe bărbi, vorbiră :  Morarul  dă  apă  pe  jilipul  care  mână
              de   vărsat.   Ciocăneau   tăcuţi,   dar   —  Face prea măruntă făina.  roata  ce  mă  învârte  pe  mine.  Noapte
              necurmat,  şi  din  munca  lor  se  des-   —  Da! Mai trebue ferecată.  bună, dascăle.
              ă  cea  un  cântec  tare  plăcut,  pe  Şi  vreme  de  două  ceasuri  mă   —  Noapte bună!
   1   2   3   4   5   6   7   8   9