Page 7 - 1926-18-19
P. 7
-V. 1926 -------------------------------- --------- C O S I N Z E A N A - - - - - - - - Pag. 191
I se umilea, iar lor le desfăta ure- mină din suflet şi atunci vor şti şi le rostogoleşte în duşman.
fiile, vorbindu-le despre suflet. 11 să-l preţuiască. Ii voi învăţa că tru Aici a venit şi clovnul. A plătit
scultau dispreţuitorii când le zâm- pul se usucă când îi lipseşte lu cu aur douăzeci de aventuriei, iar
ea soartea şi-l alungau când le mina sufletului. aceştia au coborât stânci să oprească
igea norocul. Clovnul şi-a umplut buzunarele apa „Râului Morţii“, să nu mai ur
— Lăcomia vă ucide sufletul şi cu aurul ruşinii şi-a părăsit satul. meze albia avută. I-au tăiat un alt
lândria — le vorbea clovnul. Voi Luând malul râului de căluză, s'a drum. L’au coborât într’o vale ce
u jertfiţi nimic sufletului, iar acesta îndreptat în spre locul de isvor. se pierdea în nord.
ărăsit va muri. Nici unul dintre Arşiţa soarelui îi chinuia trupul, Cu aceasta soartea celor ce prs-
îi nu trăeşfe fără jertfe. Sufletul e pustiul îi chinuia sufletul, dar el cuiau aurul în „Râul Morţii“, se
îl mai mare dintre zei, de ce-1 mergea fără să murmure şi fără să pecetluise.
ărăsiţi tocmai pe el. murmure şi fără să blesteme, căci Când clovnul se reîntoarce, îi gă
—• Sufletul — îi răspunse unul, căuta un Dumnezeu. La fiecare pas seşte pe toţi înebuniţi de spaima
e când deghioca din piatră un îl opreau colţii de stânci şi pră foamei. Unii îngenunchiaţi, alţii cu
uigăre de aur — noi umiliţii n’a- păstii fără fund. In fiecare clipă îl pumnii ridicaţi către cer, se rugau
em suflet. Noi cerşitorii ne îngri ameninţa moartea, dar el nu se şi blestemau. Dar rugăciunea celor
jii trupul. Trupul să nu ne moară, oprea. umiliţi era tot atât de vicleană şi
upului să-i săturăm foamea, atâta Munţii Stâncoşii Ia nordul Cali rea ca şi blestemul celor fără de
erem doar sorţ i. forniei îmbrăfşează pe cel mai ne credinţă.
Odată am ridicat şi eu altare su- regulat şir de văi. Două văi paralele — Veniţi după mine, le zise clov
etului. Atunci sufeream, căci aveam se întâlnesc după o milă, se între nul. \ n nordul adânc al munţilor,
rea mnlt suflet. Viaţa mi-a prăbu- taie, se încrucişează. Stâncile se am găsit locul cel mai bogat îaaur.
t unele dună altele altarele sufle- prăbuşesc aici sub tăria dinţi'or Nu veţi mai fi siliţi să pescuiţi me
ilui. S’au prăbuşit ca malurile roase vremiiî, astupă văi, opresc râuri, talul. II veţi desface cu uşurinţă din
e furia apei. Şi-au fost atăt de dându-le alt curs. Totul se sbate, piatra moale. Nu-1 veţi mai aduna
Iste aceste prăbuşiri, încât nu cre- se naşte, moare şi se schimbă parcă în grăunte mici, ci-1 veţi tăia din
eam să mi se usuce lacrimile mai puternic şi mai repede ca ori stânci de aur.
•eodată. Nu credeam să-mi mai şi unde. Clovnul a luat cu dânsul o sută
ot târî paşii în viaţă, când purtam Omul cearcă şi el să stăpânească de bărbaţi, cari să cerceteze locu
t suflet moarte. Mă închideam în legile vremii. Are un duşman care-1 rile şi găsindu-le bogate, se vor
ine însumi ca într’o criptă, cerce- pândeşte în orişice moment. E se reîntoarce s’aducă şi pe cei rămaşi.
m morţii sufletului meu, avânturile menul său: tot omul. Acesta trebue Sălbătăciunea locurilor nu-i în
:ise, dragostea înşelată, credinţa stârpit. De aceia chiamă natura în spăimânta pe nici unul, căci aveauu
erăspîătită şi nu credeam să mă ajutor. Se foloseşte de şuvoiul mun de călăuză lăcomia. Oboseala dru
ai pot despărţi de aceste ruine, ţilor şi-l trimite să înece cătunul mului nu-i oprea pe nici unul, căci
ar carnea mă chema afară din duşmanului din vale. Despică stânci îi chema aurul.
ine, mă ţâra de lângă morţii
:umpi, mă silea să trăesc. Apoi îi
O C H I I V E C I N I I
;rcetam tot mai rar. Pe urmă i-am
tat. Sgomotul ruinelor prăbuşite,
Ştiam că ochii negri ai vecinii
iri credeam că s’a auzit Ia cer, azi
De nouă zile inima îmi ard.
uitat şi de urechea mea. Astăzi
Dădui odată la o parte spinii
; aceste ruine am ridicat movile
î tină. căci numai am credinţă, De m’am suit la dânsa sus, pe gard.
iatra sfântă, din care să clădesc Când mama fetei grabnic mă zări
tare. Atunci eu de ruşine începui
Sufletul meu e mort şi eu totuş Ca să n ajung de râsul satului:
ăesc. Odată ni s’a aruncat o scân- — Adineaure un cocoş sări
ie în tina care suntem, dar n’am Sburătăcit din grădiniţa noastră. . .
/ut cu ce s'o hrănim şi s’a stins Venii să-l caut în ograda voastră —
i noi. De nu-I găsesc mă bate astăzi tata.
Clovnul cugetă. Aceştia aseamănă
linele cu moartea. Sufletul le este Dar mama fetei înţelese rostul
olnav, neîngrijit, dar trăieşte sub Că-mi zise: — vrei să faci acum pe prostul,
ălăriile trupului. De geaba vii că nu-i acasă fata.
l*e voi răpi în§ă lumină cu lu Volbură Poiană
