Page 8 - 1926-22-23-24

Pag. 224 ----- C O S I N Z E A N A ---------------------------------------- 13—VI. 1926

văduvă, venită Ia târg să cumpere
U N D E , U N D E S U N T ! ?
hrană fiului său, gata să plece pe
mare. O luă cu smerenie zărind
Intr’un miez de noapte a căzut o stea
înfăţişarea fecioarei şi i-o dărui fi­
}
Şi nădejdea-mi toată s a pierdut cu ea,
ului său, binecuvântându-1: „Icoana
De atunci întfuna rătăcesc pe căi,
aceasta să-ţi fie talismanul, cre­
Unde sunt, iubito, ochişorii tăi ?!
dinţa să îţi fie călăuză. Sfânta fe­
Să mă ţintuiască ca pe-un stâlp în drum
cioară să-ţi păzească viaţa. Rugă­
Să le simt văpaia cum mă face scrum!
ciunea ta de toate zilele să se în­
drepte către fecioara neîntinată. Intr’un fapt de ziuă a trăsnit un plop
Mai sărută odată icoana rugându- Am văzut cum piere viaţa ca un strop,
se ferbinte: „Şi tu ai fost mamă, Şi mâhnirea vălu-şi puse peste minţi,
sfântă Mărie ! Readu-mi-1, e viaţa Unde sunt, iubito, buzele-ţi fierbinţi?
mea şi unica mea ţintă în viaţă ! “ Să le simt dogoarea ca de jar încins
Şi s’a intâmpiat că s’a cufundat Să renasc în braţul patimii cuprins1
corabia, care ducea pe fiul văduvei,
dar acesta scăpă ca prin minune şi Eri pe înserate îngropau un om
se reîntoarse acasă. Cel mântuit fu Am trăit risipa bietului atom
încredinţat că scăparea i-a venit prin Şi de chin privirea mi-o plecai în jos
icoană şi această credinţă o răs­ Unde e, iubito, păru-ţi mătăsos ?!
pândi de-alungul drumurilor sale. Cu mânuţi gingaşe capiii să mi'l pleci
Lumea veni să vadă icoana mi­ Să adorm pe dânsu ’n somnul cel de vecii
nunată şi au început cu toţii să
creadă în puterea ei bună. Veneau D. Psatta
de departe să o atingă; iar cei ve­
niţi se reîntorceau plini de mulţu­
mire şi linişte în suflet. Veneau cei
tul e în credinţă. El îşi ridică tem­ — Sunt minunate cele înşirate de
încercaţi de chinuri şi mustrări şi
plu, altare şi Dumnezeu. El crează. tine. Sunt gata să cred. Aştept doar
plecau uşuraţi de greul păcatului. So­ Credinţa e însuşi Dumnezeu, făcă­ minunea. Iată aici o altă icoană.
seau bolnavi şi se duceau sănătoşi.
torul de minuni. Credinţa e însăşi Am isprăvit-o în orele lungi, pe cari
Se coborîse pe pământ minunea. existenţa. E viaţa, ţinta şi scopul.
Icoana văduvei purta sufletul Mă­ mi le-a hărăzit bunătatea ta, ţinându-
riei, căci nici unul nu rămânea ne- — Albastrul cerului se întunecă mă în închisoare. E diavolul. E fă­
mângăiat văzându-o. sub ochiul necredinciosului. Albul cătorul de rele. Duşmanul credinţii
Episcopul auzind întâmplările mi­ iubirii se murdăreşte sub întrebarea şi minunii. Invaţă-i pe toţi aceştia
nunate ale icoanelor, le vorbi aceste brutală a scepticului. Omul îşi pier­ să-l prefacă în altar. Spune-le să în-
streinului şi mulţimii adunate: de Dumnezeirea în necredinţă. Ade­ ghenunchie şi să se închine ca în-
tr’un templu.
— Dumnezeu e pretutindeni, pen­ vărul piere, lumina e întuneric. Le­ — Streinul întinse icoana şi mul­
tru cei ce îl iubesc. Toate câte sunt gile sunt enigme, veşnicia neînţele-
lesui, viaţa îşi pierde rostul, fiinţa, ţimea văzu un înger strălucitor şi
atinse de cel credincios, au în si-
dacă n’ai credinţă. auzi rostindu-se aceste cuvinte:
ne-le pe dumnezeu. Ori-ce loc căl­
cat de acel ce are în suflet pe Dum­ — Arunci seminţele în întinsul „Toate au fost albe şi strălucitoare
nezeu, devine templu. Ori-ce piatră, ogorului. Unele cresc altele se usucă înaintea necredinţii. Diavolul a fost
pe care îşi lasă genunchiul cel cu şi sunt de acelea cari nici nu răsar. lumină, ispita şi necredinţa l’au pre­
suflet credincios, devine altar. Cre­ Astfel e viaţa. Sunt suflete cari cre­ făcut în întuneric.“
dinţa e cea mai sfântă între virtuţi ază, sunt inimi în cari nu sunt de­ — Minciună, veşnica minciună
cea mai neînţeleasă şi neajunsă cât blesteme pe urme de morţi. A- — urlă înebunit zugravul.
minune, creatoare de lumi şi lu­ ceştia sunt acei, pe cari îi vezi miş- — E minunea — îi răspunse cu
mină. Oriunde păşeşte cel închis în cându-se fără rost şi fără ţintă. S’a- umilinţa credinţii, episcopul.
neadevăr, face să piară tot ce-i seamănă lucrurilor moarte. Oare exi­
sfânt şi suflet. El dărâmă, distruge, stă piatra şi planta? Oare există omul
neştiind că ruinele lăsate în urmă fără credinţă, când însuşi îşi neagă
sunt el însuşi. Nu pietrele albe, nici existenţa, prin necredinţă.
marmora bogată fac templul şi al­ Când episcopul se opri din ros­
tarul. Nici poleiala scumpă nu face tirea-! sfântă, streinul veni la dân­
clarul icoanelor. Totul e în om. To­ sul şi îi zise: