Page 4 - 1926-26
P. 4
Pag. 252 ---------------------------------------- C O S I N Z E A N A ........................... - ' 27—VI. 1926
— Nu. — „Carol vrea să plece în Ame erau agenţi secreţi. Ei, dar asta nu
— Atunci, dragă, nici eu nu pot rica. Pentru Dumnezeu, veniţi de-1 mai e glumă. Plecai cu socrul meu,
să fac nimic. Procură-ţi mai întâi salvaţi. Guşti“. mai întâi la dl redactor şi-i făcui
un certificat. Aşa a pregătit unchiul Guşti pe următoarea declaraţie: „Domnule,
Cu asta mă lasă în drum. Mă nevasta mea. nu plec. E cu neputinţă. N'aşi pu
uitai la el ca trăsnit şi mă dusei la Am isbucni • într’un râs răsună tea să-rai mai vin în fire o viaţă
celalt prieten al meu, „funcţionarul tor. Socrul meu să uită la mine întreagă.
superior“. Mă primi foarte priete neliniştit, cu un aer pânditor. Apoi ne duserăm la prefectul po
nos, mă pofti să şed, îmi oferi o Dar, vă rog, cum vă puteţi în liţiei, ca să-mi ia din spate pe cei
ţigare şi mă întrebă ce doresc. Ii chipui aşa ceva? Pe cuvântul meu doui detectivi.
spusei de ce e vorba şi el îşi, de, onoare... La alţii nu m’am mai dus, şi
puse îndată tichia brodată pe cap: — Cuvântul tău de onoare ? în n’am mai spus la nimeni că au
spre a veni cu mine la secţie de trebă socrul meu, ironic; de bună fost în viaţa mea douăzicişipatru
paşapoarte. Crezui că e bine să-i seamă că pusă cuvintele între de ore în care m’am pregătit de o
spun îndată că vreu să plec la ghilemele. călătorie în America.
America. — Dar eu nu umblu ca bani, De câte ori mă întâlnesc cu
f — La America? întrebă el şi-şi nici nu mă apropiu de casa de fer. „înaltul fancţlonar“, cu „funcţionarul
trânti tichia pe masă. In clipa aceia mă uitai afară. Cei superior“ şi cu „domnul funcţio
Murmură ceva. apoi spuse tare: doui necunoscuţ, priveau din stradă nar“, ei să uită la mine surprinşi:
Eu singur nu sânt de ajuns pentru pe fereastră. Acum mă dumerii, Va să zică ăsta e tot în Europa?
stabilirea identităţii. Mai caută-ţi pe
pe cineva. (Eram da zece ani per tu.)
O luai la fugă înspre „domnul
funcţionar“, care îmi era o rudă, J E R T F A
îndepărtată. Când tânărul domn
auzi despre ce e vorba, mă între — Mit grecesc -
rupse nervos : „Sunt la începutul
carierii, vă rog să nu mă băgaţi în de M U N T E A N U - M I O
asemenea afaceri. N’am văzut şi
n’am auzit nimic. Duceţi-vă la po Fenicienii erau un popor de pi fără glas. Râsul pieri de pe buzele
liţie“. raţi, fără milă faţă de oameni şi tuturora, căci râsul e tovarăşul lu-
Mă gândii că tânărul se ţâcnise.
Plecai îndată dela ciudatul Minis- fără teamă faţă de Zei. împinşi de minei sglobii, dragostea se ofili ca
teriu şi mă dusei deapreptul la pre lăcomia lor nesocotită, având în o floare înăbuşită în vălul negru al
fectul poliţiei. Ei îmi ceru petiţia, frunte pe însuşi regele lor, ei je- întunericului. Numai suspinele triste
îmi luă semnalmentele, chemă un fuesc o corabie, ce mergea către ca şi noaptea, stinghere ca şi tăce
conţopist, îi şopti ceva la ureche; insula Creta, încărcată cu douăsute rea, isbucneau arareori, mulcom,
se uitară amândoui la mine, apoi
mă conced ie. de boi albi, jertfe menite Iui Apol- din pieptul celor, cari se rugau za
La poartă mă isbii de doui domni, lon, strălucitorul Soare. Când zeul darnic.
civili. Pe aceştia îi mai întâlnii de văzu din înaltul cerului, nelegiuirea Amintirea luminii îi chema cu
două ori în drum către casă, fără seamăn, aprinde corabia bles glas de sirenă, spre ţărmul unde
apoi îi mai văzui de două ori, plim- temată şi pierde în flăcări pe toţi nu pierise încă minunea. Se târau
bându-se în sus şi în jos, în drep părtaşii crimei. Răzbunarea zeului cu umilinţa în suflet, nemernici,
tul ferestrei mele. Ce Dumnezeu
voiau ? nu se opri aici, mânia Iii pregă asemenea viermilor ce se tem că
Restul zilei trecu liniştit. teşte pedeapsa întregului popor, vor fi striviţi. Când zăreau lumina
A doua zi, dimineaţă, când eram căci nu-şi mai revarsă lumina bi albă, îi sorbeau cu lăcomie darul,
încă în pat, mă pomenii deodată că necuvântată în ţara Feniciei; iar dar după primul strop îi ajungea
îmi întră în casă socrul meu şi cu razele ce se joacă cu apa mării, blestemul Zeului. Se rostogoleau
soacră mea. Ne sărutară şi ne îm
brăţişară. Soacră mea plânse o Ie- care spală ţărmul fenician, le mes ucişi în marea care-i aştepta ne
cuţă. Socrul meu însă, îndată ce mă tecă cu otravă, pentru a ucide pe sătulă de pradă; erau târîţi de a-
văzu îmbrăcat, mă luă de braţ şi toţi ce-i ce însetaţi de lumină, vor pele albastre adânc în necuprins.
mă trase în camera de lucru. încerca să-i atingă dărnicia de odi In fiecare zi şi în fiecare ceas, apa
— Carol, zise el, de ce sumă e nioară. primea noi leşuri feniciene, căci
vorbă? N’am putea să ţi-o dăm noi?
— Nu înţeleg. Şi în Fenicia se încuibă întune moartea nu-i înspăimânta pe cei
— Două, tiei mii de coroane am ricul. Ţara veselă şi nepăsătoare rămaşi, orfani de darul luminii.
adus cu mine aşi putea să mai de odată, deveni asemenea întune Au trecut ani, au trecut vieţi de
adun încă pe atâta. catului Tartar. Nu se mai auzeau om. Nefericiţii troglodiţi au închi
— Dar la ce? Pentru numele cântecele aspre de marinari, nu le nat jertfe nenumărate, au ridicat
Domnului, explicaţi-mi cuvintele e-
nigmatice. mai răspundeau urările de bun so altare pretutindeni, au înălţat ru
El scoase din buzunar următoa sit ale celor cari îi doreau. Viaţa guri pentru sacrificii bogate, nemi
rea telegramă ; deveni asemenea morţii: inertă şi lostivului Zeu, care era surd şi fără
