Page 11 - 1926-29-30
P. 11
25—VII. 1926----------------------------------------- C O S I N Z E A N A — Pag. 287
CĂRŢI FRANCEZE sesc deadreplul grosolan, h'rsut şi
afară de aceasta, violent şi obras-
nr, să-i tragi palme. II refuză.
de BARBU BRĂDESCU
* A fost poate pricina de căpăte-
nie a cx’lului său voluntar. Suflet
Jean-Marie Carré. La vie aven mişcări după normele sociabilităţii,
tureuse de Jean-Arthur Rimbaud voia să biciuiascâ şi să sperie lu delicat şi sensibil, adânc j cnit în
trufia sa, fâcă un gest disperat: re
(Ed. Plon). — Astlzi, când a apă mea prin cp re şi prin forţă. Drept
rut o carte conţinând datele biogra armă, îşi alese poezia. Lovitura ne nunţă la pofzie şi se duse să câş
fice controlate ale bizarului poet reuşind, porni să pribegească prin tige bani în ţări noi, cu libertate
francez, se poate încerca o des ţări barbare, ca să-şi potolească nemărginită.
In acelaş fel, trebuie înţeleasă
cifrare a misterului acestei apariţii trufia. Obosit, se gândi însfârşit să
neobişnuite, mai ales că noul biograf se însoare şi să se retragă liniştit aventura sa cu Verlaine. Găsind un
a renunţat la Kt ce era legendar ca să trăiască în pace, şi aceasta om slab, i-a plăcut să-l doniineze.
în biografiile precedente, în special fu ultima lui vanitate. Din Africa Era singurul om pentru care sim
ţea simpatie. Căci Verlaine, beţivui
în aceea a Iul Paterne Berrichon. scria alor săi: »De am putea să ne corupt, sentimental şi plângător, a
Rimbaud a fost geniul antilitrrâ bucurăm de câţiva ani de adevărată fost singurul ce l-a înţeles. Rim
turi!. Pentru el, scrisul nu era su odihnă în viaţa aceasta; ferice că baud însă era un individualist crud.
4
punerea la o disciplină grea şi această viaţă este singura.. * Iar din După cum, spre a învinge nu se
nobilă, după vechea datină franceză, spitalul din Marsilia, scria cu jale temea să fie ignorat, tot astfel nu
ci un mod de-a se libera de orice adâncă: „Adio căsătorie, adio fa admitea adoraţia. Şi Verlaine între-
convenţie, chiar de aceea cuprinsă milie, adio viitor! Viaţa mea a cuse marginile. Glonţul de revol
în formele literare obişnuite. Tem trecut!...“ ver ce-i trase Verlaine din spate
perament suprasensibil şi imagi Încă din copilărie, era s*tos de la Bruxelles, n’a fost decât un epi
nativ din fire, considera poezia ca dominaţie şi libertate. Era spaima zod al acestei susceptibilităţi al
o descărcare a firilor exuberante, mamei sale sgârcite, a profesorilor coolice, efectul unui suflet prea iu
ca o expresie a dispreţului social severi, a colegilor lacomi şi nebuni. bitor. Cerând arestarea prietenului,
şi la urmă, ca o trebuinţă de spo Izbucnea în sarcasm violent îm Rimbaud găsi mijlocul să scape de
vedanie într’un joc sibilin al inte potriva existenţelor mesch ne, ca el. Rece şi dezamăgit poate se ho-
ligenţei. aceea a bibliotecarilor (Les Asiss). tărîse de pe atunci să părăsească
Când găsi în aventura fizică un Numai irealul îl atrăgea şi încerca poezia; îi convenea să scape de
mijloc mai practic şi mai plăcut de să-l cucerească, exprimându-1 şi un prieten plictisitor, şi totodată, de
liberare din banal, copilul pervers fixându-1 în imagini fulgerătoare. un martor înţelegător al măreţiei
părăsi poezia. Avea caracterul fe Tristeţea sa era aşa de înaltă, în;ât sale poetice, de care el nu mai
meilor frumoase şi crude, enervat nu plângea decât dispariţia viselor, voia să ştie.
de slăbiciunile celorlalţi, gata să falimentul frumuseţii. Dar căderea Aşa dar, o nouă evaziune. Rim
descopere ridicolul în orice gest, oamenilor sub povara nenorocirilor baud simţise plictiseala şi desgus-
îndrăgostit de propria sa mânie. morale şi a ambiţiilor, i se părea tul, avea convingerea că nu e în
Îşi dispreţuia semenii, căutându-le ridicolă. Gândea fără încetare, ju ţeles; dispreţuia p utinţa lui de a
prietenia numai ca să se distreze deca, pticepea, dar nu se gândea uimi lumea cu echilibristică de stil,
sau să-i provoace. In precocitatea niciodată la ceeace putea să-i a- ce i-ar fi reuşit de a:i înainte cu
sa uimitoare, nu se simţea inferior ducă un folos imediat în arta sa. aceeaşi uşurinţă De aceea, preferi
nimănui, nu găsea tovarăşi vrednici Fugea de acasă fără să-şi pregă pustiul .Etiopiei. Rimbaud îşi uită
să ajungă la geniul său, deşi era tească fuga, fără un scop precis; şi cu desăvârşire de poezie, şi nu mai
gata să-l împărtăşească oricui. De se întorcea calm, liniştit, de parcă are o singură părere de rău. Vio
ar fi fost femeie, ar fi înebunit cu se dusese la plimbare. In timpul lent şi sanguin, n'a vrut să fie
plăcere felină pe curtizani, fără să acestor evaziuni, tolera orice: to ucis de vraja cuvântului; instinctul
se dea. Bărbat fiind, lovea în se vărăşiile echivoce, murdăriile, mun lui de dominaţie a ucis poezia: e
menii săi cu furie de paradoxe şi cile ruşinoase. Toate îi erau indi ultimul gest al perversităţii sale. La
obrăznicii. Timid totuşi în fond, în ferente, fiindcă nu credea în so laffa, la Cipru, în Abisinia, nu mai
cerca să învingă această slăbiciune cietate şi iubea poezia. In prieteniile e decât un muncitor, un negustor.
printr’o atitudine de rebel, sbârlit cele mai obscure, ştia să găsească Omul care zace Ia spitalul din
şi sălbatic în orice împrejurare. plăcere şi suferinţă, care îi erau Marsilia, cu piciorul tăiat, covârşit
Nimic nu se potrivea cu sufletul deajuns ca să viseze (Les cher- de suferinţă, e un bitt singuratic,
său primitiv. Avea asprimea teore- cheuses de poux). un om oarecare. Gloria sa naşte în
ticianîlor anarhici şi nu romantici; Porni la Paris cu Le bateau ivre, pragul aponiei, dar el n’are nici
nu i se părea nimic sfânt, nici în conştient de valoarea lui. înainte cea mai mică bănuială despre ea.
cer, nici pe pământ. de a pleca, spune prietenului De- Celor cari îi amintesc de versurile
Era dintre cei ce nu valorează lahaye: „Da ştiu că nu s’a mai sale, Rimbaud le răspunde să nu-i
decât dacă n’au să dea nimănui scris ceva la fel. Şl totuşi... lumea mai vorbească de acele bâlbâieli
socoteală de faptele lor; aşadar, un literaţilor, a artiştilor! Saloanele! „absurde, desgustătoare“. Dar, prin
stăpânitor. îşi trăgea puterea din Eleganţa ! Nu ştiu să mă port, sînt mândria Iu’, prin oboseala şi su
dispreţul pentru cei din jurul lui şi stângaci, timid, nu ştiu să vorbesc. ferinţa lui şt, nu mai puţin, prin
din jicnirile aduse amorului său O, cât despre cugetare, nu mă tem firea Iui de stăpânitor, R mbaud
propriu. Incapabil să convingă, să de nimeni...“ Nu se înşelase. La rămâne un adevărat pott.
triumfe prin dialectică sau p in su Paris, Rimbaud enervează pe toată
r
gestie elegantă, să devină şeful unei lumea, mai ales pe literaţi. II gă
