Page 4 - 1926-31

Pag. 296 ------ C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 1—VIII. 1926

svonise apoi că în partea din apus pentru-ce trăesc, până când vine Roma. Cetatea patlmelor şi perico­
a cetăţii s’ar ascunde o ceată de nefericirea să o trezească. Eri părea lelor m’atrăgea înainte de toate,
hoţi, ce ameninţă viaţa şi punga că ai o ţintă, fără să ştii care e. căci căutam moarte grabnică pentru
cetăţenilor. In partea de miază-zi a Erai fericit; iar ţinta vieţii poate e sbuciumul fără rost al vieţii mele.
oraşului era palatul regesc, unde căutarea fericirii. Mulţi vor privi cu Cerul era roşu. îşi restrânge oare
se serba nunta celei mai frumoase bănuială spre cer şi se vor întreba soarele lumina sau arde oraşul plin
dintre ficele regelui. dacă n’au să primească răspuns de de păcate. Mi-am pus urechea la
Cel mai mare dintre copii îşi acolo, care le este ţinta. Unii vor pământ şi în tăcerea nopţii desluşii
alese drumul de miază-z*, căci ne- crede că e veşnicia. Dar toţi se vaete şi ţipete de mulţime de om.
fiind ameninţat de nici un pericol, înşală. N’avem scopuri decât trăirea Noaptea se tulbură apoi, urletul
se va reîntoarce mai degrabă şi clipei. M’am întrebat şi eu adesea, crescu uriaş, se ridica până la nori
astfel va câştiga binecuvântarea şi pentru-ce atunci aştept alte clipe se împrăştia pe faţa pământului,
iubirea părintească. Cel mijlociu luă când le cunosc greutatea de plumb înfricoşetor şl dureros. Desluşiam
drumul apusului; iar cel mai mic şi n’am ştiut să-mi răspund, căci în acel răget, o teamă nemărginită,
în spre răsărit. în mine ca şi în toţi e o lege a laşe şl copilărească. Noaptea adu­
Şi s’a întâmplat că cel mai mic Zeilor, care ne porunceşte să trăim. nase într’un mănunchiu toate vaetele,
veni după un ceas, căci pericolul Dacă ne-ar fi lăsat scop, multora blestemele, contopise într’un s’ngur
îl învăţase lungimea clipei. Cel mij­ le-ar părea fără preţ. Dacă Zeii ne- glas tot clocotul mulţimii şi făuri un
lociu nu veni decât noaptea târziu, au creat să le aducem jertfe, ne-am monstru urlător, slobozindu-lîn tăce­
căci svonurile ameninţătoare îl si­ revolta foarte uşor şi i-am răsturna rea înspăimântată cu el pământal.
leau să-şi măsoare cu precauţie paşii nemai servindu-i. In loc ca noi Simţeam o bucurie răutăcioasă
şl să privească cu bănuială împre­ să le servim, le-am cere să ne ver- de a auzi plângând pe acel monstru:
jurimea, pierzând astfel din vreme. vească. Dacă ne-ar fi dat cărări de Roma, care mă învăţase firul morţii.
Iar cel mare nu veni decât după ales, mulţi am fi ocolit pe toate Omul, de care mă temeam, gemea
trei zile. Nunta la palatul regesc aceste drumuri. Atunci o lege di­ şi el sub frica de moarte, se svâr-
era atât de minunată şi atât de vină ne-a poruncit să trăim. Vei colea şi el sub biciul ameninţării.
fericită şi mulţumită era mulţimea pleca acum între oameni, aşteptând Mulţimea trufaşă fără teamă şi fără
adunată, încât el îşi uită de sufe­ să te ucidă şi apoi atunci când vei Zei, scrâşneşte dinţii sub sugru­
rinţele mamei, uită de preţul clipei simţi aproape moartea, vei cerca marea morţii. Şi ghiceam din nebu­
şi privea fără să se sature bucuria scăparea. Legile atotputernicei Fa­ nia prăpădului, cine-i acel călău
celor adunaţi. Cele trei zile îi pă­ talităţi, trebuesc respectate. mai puternic decât mulţimea din
rură o clipă şi se miră când îşi — Pleacă acum! Aici în singu­ cetate, ce ştie să-i ţină în frâu şi
văzu fraţii sosiţi înaintea lui şi când rătate seninul îţi va părea furtună. la carul morţii. 11 ghiceam pe acel
auzi mustrările mamei. Trupul tău ascultă de glasul pati­ monstru grotesc, cu capu-i mare şi
Astfel era pentru noi timpul. Tre­ milor şi nu de acela al înţelepciu­ privirea de fiară: pe Nero.
cuseră luni şi noi credeam că abia nii. Dacă nu te vor ucide oamenii, Alergai în spre cetate, puteam să
au trecut ceasuri. te vei reîntoarce după ani în această privesc râzând în ochi, mulţimea,
Dar mitul lui Jupiter trebuia să singurătate şi te vei mulţumi să care-şi bătuse joc de durerile mele.
se petreacă şi cu mine în întregime. stai numai cu tine de vorbă. Eu singurul n'aveam nimic de
Zeii voiau să mă readucă la reali­ — Pe atunci eu voi fi murit. Vei pierdut. Eram singurul, care s’ar fi
tatea clipei. găsi însă în acest Ioc, înşirate pe putut desfăta în spaima lor laşe.
Vena fu muşcată de un şarpe şi papirus gândurile mele, şi atunci Mă postai la poarta din spre nord
muri după câte-va ceasuri. mă vei înţelege mai bine, a cetăţii. Mulţimea ieşea înebunită
Se începea din nou blestemul. — Mormântul Venei îl voi pre­ din oraşul în flăcări, se călcau unii
Atotputernicii mă trezeau din încre­ face în altar. Am început de multă pe alţii şi cei mai tari ucideau pe
derea mea oarbă de stăpân al sorţii. vreme să nu mai cred în Zeii strămo­ cei mai slabi, când găseau cale
Am blestemat fatalitatea, am stins şeşti, supuşi şi ei legii patimilor. închisă.
focul penaţilor şi cu cenuşa vetrei Ne-ar trebui un Zeu atotputernic, Aici cunoscui frica adevărată a
mi-am acoperit capul. Cui să-i mai bun şi fără patimi, demn de a fi omului. Cuvintele bătrânului filosof
cinstesc lumina focului, când nu slăvit. îmi urăsc Zeii. Mi-a mai îmi reveniră în minte: „In noi ex stă
!
mai am pentru-ce aduce mulţumiri. rămas amintirea. Acestei îi voi ridica o lege, ce ne poruneşte să trăim*.
De ce să mai tremur înaintea Zei­ cult; iar altar acest mormânt. E cea mai puternică dintre legi,
lor, când m’au lăsat iarăş gol, pradă — Să nu te reţină gândul, că ai căci a fost cea dintâi zisă. Trăeşte,
morţii, precum am fost mai înainte. o datorinţă de a te închina la acest ne-a spus creatorul şi nnmai ’ în
— Tată, îi zisei eu singurului om, altar. Tu crezi încă în Zei, căci ai urmă veniră alţi Zei şi îl învăţară
care mă mai iubea, eu plec din nou încă patimi. Numai când vei rămâne pe om noul legi şi noui datorii“.
în mijlocul oamenilor, spre a le şi tu cu cultul amintirii, să te reîn­ Am văzut mame aruncându-şi co­
simţi din nou răutatea şi blestemul torc! la acest altar. Odată crezân- piii spre a scăpa ele dela moarte,
firii, căci vreau să mor. Până azi du-te mort, am încercat să învăţ şi am văzut altele adunând copii
aveam o ţintă. De acum înainte mă pe fica mea uitarea. Acum te învăţ aruncaţi: voiau să scape pentru
întreb: „Pentru-ce trăesc?“ Numai şi De tine aceeaş uitare. viaţă totul, atât de mare le era teama
zăresc o singură zi albă în şirul Zicând aceste filozoful mă îmbră- de distrugere.
celor cari vor veni. Pentru-ce atunci ţişe şi apoi mă conduse până la Ceasuri întregi am privit această
să le aştept sosirea? marginea pădurii. L’am văzut multă svârcolire a mulţimii, până când
Bătrânul filozof îmi răspunse: vreme stâna şi privindu-mă: era târât fără voe de un grup înebunit
— Nimeni nu-şi cunoaşte ţinta doar ultimul rămas bun între noi. de spaimă, mă trezii în mijlocul
vieţii. In toţi doarme întrebarea; Drumul îmi ducea paşii în spre câmpului sădit cu miile nenorociţilor.