Page 10 - 1926-37
P. 10

Pag. 366                                  C  O  S l N  Z  E  A  N  A  ------------------------------------------12—XI 1926

                        „Pe steag negru de mătasâ,               vie, pe care nimeni n’a chemat-o şi n’a dorit-o. O ne­
                        „Trei ani să nu vin acasă“.
                                                                 norocire, ce-i drept, generală aproape, care însă totuş
                Femeile începură să-şi şteargă ochii cu năfrămile  s’ar fi putut ocol', s’ar fi putut evita poate, dacă unii
           şi să-şi strângă copilaşii la sân. Fiecare întră grăbită   oameni n’ar fi aşa de răi şi aşa de lacomi.
           pe poartă şi în urma lor bărbaţii întunecaţi şi moro-      Ei aici vedeau originea războiului: în răutate şi’n
           cănoşi.                                               lăcomie. Omul rău şi lacom nu se mulţumeşte nicio­
                In aceeaş vreme aproape începură să se tragă şi   dată cu ce are, cu ce i-a dat Dumnezeu, ci caută în-
           clopotele: Ding... dang... dang... ding... dang...    tr’una să adune, să îngrămădiască, să fure. Judecata
                Deasupra satului se coborau umbrele ’nserării şl   lor simplă aşa le spunea, că asta-i pricina războiului.
           deodată cu ele o linişte de mormânt şi o îngrijorare   Moartea  lui Franz  Ferdinand o  fi  fost  o  nenorocire
           adâncă şi netălmăcită. Liniştea şi ’ngrijorarea dinain­  şi acum se caută a se trage foloase din ea. Cei deia
           tea morţii şi a marilor nenorociri, care cuprinde pe   stăpânirea lor şi Prusul mai cu seamă, caută de mult
           nesimţite sufletul omului la vremuri grele...         războiul, ca să poată străbate în ţări mai slabe şi să
                                                                 le supună lor. E atât de dulce pentru sufletul omu­
                                                                 lui rău, atât de mângăitor, să se ştie tare şi să poată
                Ion Pescaru întră în ograda casei lui, cu sufletul  şti, că alţii tremură de el şi-l slujesc*.
           cât Dunărea şi greu cât un pumn de plumb. De cum           Uite, când ai numai o slugă prăpădită, la vite,
           îmhise  portiţa,  ochii  lui  se  umeziră  ş  stând  o  clipă  te  simţi  par’că  altcum,  mai  bogat  şi  mai  fruntaş  în
           locului, cuprinse cu privirea căsuţa şi cuprinsul gră-  sat. Vezi cu ochii, că lumea se uită la tine şi că vorba
           dinei. Legată de gard, Joiţa privia ia el cu oeh imari  ta e ascultată, ru ca a unui terchea-berchea, care are
           şi viţelul era pe sfârşitul suptului. Din când în când  pe el numai o zdreanţă de cămaşă şl’n mâna măciuca....
           izbea  puternic  cu  capul în ugerul mame-sii  şi vaca                         *
           se cutremura toată de lovitură, dar sta liniştită şi rumega.   La  trei  ore  noaptea  era  tot  satul  în  picioare.
           Vâzându-o  Pescaru,  se  duse  spre  ea,  luă  viţelul  de   Gira  mică din  Măgura gemea de lume. Eu cred, că
           bot  şi-l  trase  de-oparte,  punându-i  belciugul  după   nici  odată  n'a  văzut  ea  atâţia  bărbaţi,  atâtea  femei
           cap şi legându-1 de gard. Se apropie apoi de vacă, o  aţâţi  copii  şi  aţâţi  moşnegi  strânşi  la  un  loc,  ca’n
           netezi  pe  spate,  printre  coarne  şi  o  mângâie  încet,  clipa  asta,  la  ora  asta,  când  deşt.nul  cerea  acestui
           sărutându-o pe frunte:                                sat  mic  şi  neînsemnat  cel  mai  mare  sacrificiu,  pe
                — Joiţa mea dragă, te las şi mă duc deacuma 1    care şi Par fi putut îachtpui vreodată. P.ecau aproape
                Vaca par’că ar fi înţeles, că în sufletul stăpâ­  din  fiecare  căsuţă  două  braţe  de  muncă,  din  unele
           nului ei e furtună, că la rândul ei începu^şi ea să-l   ch'ar  patru  şi  mai  multe.  Iar  în  casele,  din  care  nu
           mângâie, frecându-şi capul de el..                    plecau, era totuşi jale şi amar, căci aveau şi aceştia
                Copiii văzând, că tata lor a venit acasă, zbu­   cuscri şi rude, mai mult ori mai puţin apropiate prin
           ghiră  afară  din  bucătăria  de  vară  şi  veniră  spre  el,   alte case. De-aceea venise satu ’ntreg, ca să petreacă
           tot bătând din palme, iar cel mai mic zise :          pe cei ce plecau, să-şi iea rămas bun, să se sărute,
                —  „Tată, tată, ce-ai să ne-aduci delà războiu?  să se povăţulască, să-şi dorească tot binele unul altuia
                El îşi luă băiatul în braţe şl-I sărută lung, se plecăşi tot norocul.
           apoi spre fet fă şi mângăindu-o pe frunte şi pe pă­        Cine  ştie  când  o  să  se  mai  întâlnească,  peste
           rul galben, care sămâna leit cu al llenii, o sărută şi  câteva  luni,  p ste  câţi  anii  Câte-un  moşneag  mân­
                                                                               p
           pe ea pe obraji şi le zise :                          dru şi chibzuit povestea în clipa asta de alt războiu,
                 —  „Ceva frumos, dragii tatii, numai să fiţi Cu­  de  războiul  de  pe  vremea  lai,  din  66  cu  Prueul  şi
           minţi, cât o fi tata dus departe.“                    tâte un şi mai bătrân de cei din 59 cu Talienii. Ochii
                 In  clipa  aceea  se  ivi  în  uşe  şi  capul  nevest  i-   lor ardeau cuprinşi de focul amintirii şi erau mândri,
                                                         3
           sii  cu  năfnma  legată  înapoi  şi  roşie  la  faţ ,  de  că ei au făcut odată războiu. — „Şi ce mai războiu,
           para focului. Pescaru porni spre ea încet şi nu z se   — povestea domol şi răspicat Toma Lungu, — nu ca
           nicio  vorbă,  numai  o  privi toată  din creştet până’n   acuma. Doisprezece ani n’am văzut satul. Am făcut
           tălpi. Se opri lângă uşe, copiii se resfirară prin ogradă  luni de zile pe picioare până în Italia, că atunci nu
           alergând unul după altul şi cei doi soţi rămaseră sin­  erau trenuri. Acum e fioare la ureche. Acum te urci
           guri faţă’n faţă. Ileana duse şorţul la ochi, îşi şterse  în tren, te duci pe câmpul de bătaie şi dacă scapi cu
           un picur, care i-se ivise pe neaşteptate în colţul drept  zile, vii înapoi. Dar atunci, pe jos şi numai pe jos.
           şi-i zise :                                           Ce zile, Doamne, ce zile grele! Plecasem băiat, abia
                 —  Iţi gătesc ceva de drum, Ioane. Când pleci?“ îmi ieşiră câteva fire gălbuie de musteţi şi am venit
                 —  La noapte 1“                                 co?cogiamite om bătrân, cu mustaţa ca fuiorul şi cu
                 Nicio vorbă, nici o mişcare, încolo. Marea tra­  barbă.  Agaftica,  pe  care  o  lăsasem  fată  de  vreo  18
            gedie, care se deslănţuia, nu trezise în sufletele aces­ ani la plecarea mea, nu mă mai cunoscuse, deşi câte
           tea  numai  o  emoţie  uşoară,  ci  le  răscohse  până  în   zile  şi  câte  nopţi  n’am  petrecut noi, vobindu-ne de
            adâncul lor. Fără să vorbiască, cei doi soţi îşi înţe­  dragoste şi de noroc. Dumnezeu s’o ierte, că se pră­
                                                                 pădi
            legeau durerile toate şi nû mai căutau să le tăi mă ci as că,  acu-s  doui  ani,  m’a  aşteptat  fetiţa până  m’am
            să şi le explice. Pe dinaintea fiecăruia trecea aceiaşi   reîntors din cătănie şi-am luat-o de nevastă.
            imagine a despărţirii pe vreme îndelungată şi a mi­       Eh ei! Ci vremuri, Doamne, ce vremuri!“
            zeriilor, pe care au să le îndure unul fără de cealalt.   Bărbaţii  însuraţi  şi  nevestele  ascultau  cu  gura
            La moarte, nu se gândia niciunul, nici altul, de bună  căscată la vorbele moşneagului. In sufletele lor icoana
            seama.  Ea  e  un  lucru  natural,  care  te  poate  nimeri   războiului şi a despărţirei se zugrăvia ca ceva amar
            oriunde şi oricând şi nu-i nevoie să vie războiul, ca  şi  dureros.  Ele  mai  cu  seamă  lăcrimau  din  când  în
            să răpiască pe vecie pe unul dintre soţi. Nu ea-i în­  când şi-şi strângeau cu foc ia piept copilaşii şi mân-
            fricoşa. Ceea ce-i durea, era conşt’inţa, că acum ur­  gâiau  pe  frunte  pe  cei  mai  mărişori,  cari  se  ţineau
            mează  un  rău,  o  nenorocire,  care  nu  era  nevoe  să  de fustele lor...
   5   6   7   8   9   10   11   12