Page 3 - 1926-38
P. 3

19-IX. 1926         nn- . . . .  inn' -.ni - in ■   nif.wrnm.i'Ti 111 C  0 S  1 N  2 E  Â  N  Â    —  “  Pag. 371
                                     ,
                                        l
      UNDE STĂ DE STRAJĂ SUFERINŢA                                           cât  ţi-e  ziulica  de  mare?  Poate  şi
                                                                             din  prea  multă  alergătură  îi  vine
                                — Dintr’un carnet —                          acum  mai  des  răul.  Să-l vezi, dom­
                                                                             nule  Vasiiică,  că-i  numai  ca  o  ară­
                              de I. AGÂRB1CEANU •
                                                                             tare.  Şi  când  îl  apucă  boala  pe
                                                                             câmp  între  capre,  cum  se  zvârcole
       —  Aşa  o  păţeşti  dacă  vii  aşa  de  du-şi  iarăşi  braţele.  Mi  s'a  pus  băr­  în chinuri, de le împrăştie în trei ho­
     rar  pe  la  noi,  bădiţă  Vasiliel  Iată  batul  căprar,  şi  ţinem  şi  noi  câteva  tare. Şi totuşi trăeşte...“
     că  nu  mai  cunoşti  oamenii.  Noi,  capre.  Poţi  să  vezi  cum  ne  merge.   Ea  tăcu  şl  privi  în  hău  cu  ochii
     muncitorimea  care  robotim  din  zori  Când  ajunge  omul  la  capre,  nu  mai   cenuşii,  ca  şi  când  ar  fi  uitat  că
     şi  până’n  seară,  ne  trecem  grabnic.  face brânză câtu-i veacul.    mai  suntem  şi  noi  pe  lume.  In  faţa
     Nouă ni se potriveşte mai bine vorba   —  Dar  bărbatu’  tău  e  mai  sănă­  noastră  era  statuia  acelei  desnădejdi
     Scripturii: zilele Iui, iarba câmpului.  tos acum?                      mute  pe  care  încă  nici  un  sculptor
     Femeile  mai  cu  seamă  se  veştezesc   Răduţa  se  întunecă  şi  mai  tare,   n’a  putut'o  ciopli  din  piatră,  a  des-
     în  grabă.  Aşa-i  că  n'o  mai  cunoşti  suspină,  şi  se  uită  cu  înţeles  la  ru­  nădejdii  suferinţii  nemuritoare  cum
     pe Răduţa?                          bedenia mea.                        nu vezi decât în rândul oamenilor vii.
        Rubedenia  care-mi  vorbea  aşa  se   —  Nu!  răspunse  acesta  în  locul
     răzimă  cu  umărul  de  mine,  oprin-  femeii.  Ii  vine  răul  tot  mal  des.   —  Iată ce spun eu, domnule Va­
     du-mă.                              Mai  de  mult,  cum  şti,  de  două  trei   siiică,  zise  ea,  cu  glas  obosit,  scâr­
        —  Cum?  Asta  să  fie  Răduţa?  ori la an. Dar acum nu trece luna.  ţâitor,  noi  ne  folosim  încă  şi  acum
     îmi  întorsei  capul  şi  mă  uitai  la   —  Luna?  luă  cuvântul  cu  obidă   pe urma Iui. Dar martor mi-e Dum­
     femeea  care  stătea  cu  mânile  sub­  Răduţa.  „Dar  nu  trece  săptămâna.   nezeu  că  încă  de  când  îmi  erau
     suoară,  înaintea  portiţl  înegrită  de  Mă  tot  mir  eu  de  unde  are  puteri   copii  de-o  şchioapă,  când  îl  vedem
     vremuri,  povârnită  într’o  parte  şi  să  mai  rabde?  Şi  să  vezi,  mai  de   în chinurile lui, în tăişul limbilor de
     privea  tristă  în  urma  noastră.  Era  mult,  după  ce-i  trecea,  era  tot  su­  oţel  ce-i  umblă  prin  măruntae,  aş
     uscată  ca  o  scândură  şi  cu  obrazul  părat  cu  zilele.  Acum  parcă  nu-i   fi  dorit  din  tot  sufletul  să  moară,
      supt,  mâncat  de  brazde  adânci,  îm­  mai  pasă.  Se  uită  el  tulbure,  dar   să  nu  se  mai  canonească.  Ii  doresc
     brăcat  într’o  pieliţă  pământie,  ca  de  după  ce  s’a  sculat  de  pe  pământ,   şi  acum  odihna  din  tot  sufletul.
     talpă veche.                        din  chinurile  morţii,  îşi  vede  de   Dar Dumnezeu nu mă ascultă!
        O  licărire  de  zâmbet  i  se  ivi  în   treburi.  A  slăbit  de-i  numai  osu,   —  Dumnezeu  care  nu  te  ascultă
     ochii spălăciţi văzând că mă opresc.  da  ’ncolo  aleargă  şi  acum.  Ba  chiar  pe tine îi dă lui tărie să-şi poarte cru­
       —  Bună  ziua,  domnule  Vasilcă,   mai  mult  decât  înainte.  Că  balele  cea  vieţii,  zise  rubedenia  mea  sen­
                                                                             tenţios.’Nu dori moartea nimănui.
     începu  ea  bucuroasă,  apropiindu-se   de   capre   cât   mi-1   frământă
     cu  paşi  largi,  clătinându-se  greu
     când  pe  o  parte  când  pe  cealaltă.
     „Am  văzut  eu  că  nu  mă  mai  cu­
     noşti.“  Apoi,  după  ce-i  strânsei
     mâna  aspră  şi  noduroasă,  plină  de            NEGURĂ DE TOAMNĂ
     crăpături  adânci,  adause:  „Ne  ’mbă-
     trânesc  anii,  dar  tot  mai  mult  ne­
     cazurile, domnule Vasiiică.“                      Când nopţile umede vin
       —  Chiar aşa, zise rubedenia mea                Pe holde se scuture bruma.
     c’un  fel  de  veselie...  Mai  ales  la          De neguri ml-e sufletul plin,
     casa  unora  se  ’mbulzesc  năcazurile            Oftează clavirul departe...
     de-ţi  vine  să  crezi  că  acolo  li  e          Cobeşte o bufniţă-a moarte...
     culcuşul,  acolo  li  se  aşterne  pat
     moale.                                            Abea mai colindă zefirii,
        —  Da  ai  dreptate  Răduţo,  nu  te           Şi toamna coboară mereu
     cunoşteam.  Ce  vrai,  sunt  ani  mulţi           Din toate ungherele firii.
     de când n’am mai dat prin sat.                    Nici şopot de albe isvoare,
        —  Mulţi  ar  putea  ei  fi,  dar,  vezi       Nici triluri de pasări, nici flori. —
     c’au  fost  grei,  domnule  Vasiiică.             Simt inima’n mine cum moare.
     Iată  anii  nu  lasă  urme  pe  cei  ce
     trec  mai  uşor  prin  viaţă.  Dumneata           Târziu...
     ai  mai  albit,  atâta  tot!  Dar  tot  roşu,     Sălcămii se’mbracă'n rugină —
     tot  voinic  eşti.  Eu  te-am  cunoscut           Un om tşi ciopleşte sicriu...
     de departe.
        Vorbind  ne  apropiarăm  de  por­              Când nopţile umede vin
     tiţa  Răduţei.  Şezui  cu  rubedenia              Natura îşi cântă prohodul
     mea pe laviţa de lemn.
                                                       Şi soarbe din cupe venin,
       —  Cum  o  mai  duceţi  Răduţo?
     Văd  că  nu  mai  aveţi  atâta  iarbă             O, cine-i străinul, ce bate
     prin  ogradă.  Pe  semne  mişcă  mai              Cu deget de ceară la geam?          «
     multe vietăţi, şi pe la noi acum.                 Azi visele mele-s culcate...
        —  Mişcă,  da!  Să  le  fi  ars  focu’!
     răspunse  ea  oftând,  şi  încrucişân-                                       IUSTIN ILlEŞItj
   1   2   3   4   5   6   7   8