Page 4 - 1926-39-40
P. 4

Pag 384 ----------------------------------  C  O  S  I  N  Z  Ë   A  N   A -------- ■ ■■ ■---------------------  3-X. 1926

                Nu  mai  avui  vreme  să  întreb,   aşa mai grabnic vei părăsi patul.  să  rămână  la  spital  doi  trei  ani.
              însoţitorul  meu  deschise  uşa  dela   Bolnavul nu răspunse, nu ne privi.  Dar  de  unde  bani?  îmbătrânim  şi
              tindă,  apoi,  fără  a  mai  ciocăni,  pe   Văzui  pe  vatră  o  ulcică  cu  lapte  şi   rămânem  pe  drumuri.  Apoi  nu  din
              cea  deia  odăi,  dinnapoi.  Năvăli  un   un codru de pâne.             spitale  a  venit,  arză  le  focu’  să  ie
              miros  greu,  ca  de  mort.  In  odae   —  Unde  să  mă  duc?  Z  se  elîn-   arză?*
              era mai întunm ca afară.            tr’un  târziu.  Parcă  eu  nu  simţesc  că   —  Trebuia încercat tot, să-i mân­
                —  Bună se&. , Dumitre, zise ru­  acum e prea târziu ?                tuiţi sănătatea“ zic eu.
              denia  mea  îndreplâadu  se  către  un   In  curte  ne  întâlnirăm  cu  părinţii.   —  Ce  să  mai  cheltui  domnule
              perete.  Iată  a  mai  dat  pe  la  noi   Veniau dela fân.              Vasilică  dacă  moare?  Să  fi  ştiut  că
              bădiţa Vasilie şi a venit şi dumnea­  —  Păcat  de  ficior  lele  Doch'ţ?,  trăeşte  !  Dar  din  boala  asta  nu  mai
              lui să vadă ce mai faci.            zic eu.                             scapă  nime.  Ia  pragul  bătrâneţelor
                Din  întunerec  se  auzi  un  horăit   —  Parcă  noi  nu  ştim  că  e  păcat?  să  rămâi  la  uşile  oamenilor.  Şi
              din piept, din gât.                 răspunse  ea  cu  cţărâre,  ca  şi  când   dacă  i-ai  ajuta!  Dar  dacă  şi  aşa
                Mă apropiai. De subt ţolul vechiu,  s’ar fi săturat să tot răspundă altfel.  moare. Ce să-i mai faci?
              ros,  murdar,  răsărea  o  căpăţină  de   —  Era  un  luger  de  voinic  I  Pă­  Vorbele din urmă femeea le spuse
              mort,  şi  două  braţe  subţiri  ca  de  cat că 1- aţi lăsat a$a.       c’un fel de furie. Era urâtă de văzut.
              copil.                                —  Dar’  noi l-am lăsat? Noi i-am   Plecarăm.  Nu  vorbirăm  nimic
                Nu  aveam  pe  cine  să  recunosc.  pus  boala  în  oase?  Din  război  a  până  acasă.  Când  întrarăm  în  curte
              Dar  am  rămas  tâmpit  de  mizeria  şi  venit  aşa.  A  mai  lucrat  el  un  an-   rudenia mea îmi zise.
              suferinţa în care zăcea bolnavul.   doi,  târâş-grăpiş,  dar  tot  mârâit  a   —  Ei, bădiţă Vasilie, uită-te dum­
                —  Numai  singur,  Dumitre?  zise  fost  de  când  a  venit  A  fost  puşcat  neata  mereu  in  cer  şi  pe  câmpii  şi
              iar însoţitorul meu.                şi prin picior. Noi suntem devină?  spune-ne  că  avem  raiul  la  sate,  că
                Scheletul clăti «firmativ din cap.  —  Dacă-1 trimiteaţi la spital când   oamenii  sunt  mai  buni  şi  mai
                —  Dumnealor sunt la lucru.       v’am  spus  eu,  când  răul  era  numai  blânzii.  Pretutindenea  sunt  buni  şi
                Alt semn la fel.                  la  început,  azi  aveaţi  noră  la  casă!“   răi.  Şi,  nu  numai  între  oameni!
                                                   :
                —  Da  de  băd  ţa  Vasilie  îţi  mai  z se însoţitoral meu.          Uită-te  odată  dumneata  prin  iarba
              aduci tu aminte, Dumitra Pe-o clipă   Bărbatul tăcea cu capul în piept.  înflorită  a  câmpului,  pe  care  o  tot
              în  privirile  lui  trezi  o  lumină  bună.   —  Spital  1  Parcă  noi  avem  bani   lauzi,  şi  vezi  cum  se  sugrumă  chiar
              Zise  cu  greu  răguşit  şi  horcăind   de spital ! Zicea şi popa că trebue  gângăniile pământului!“
              din piept.
                —  Da.
                —  După  cum  ştiu  tu  ai  făcut
              patru  aci  de  războiu,  Dumitre,  zi­
              sei. Am auzit că ai fost şi rănit.             Fiorul morţii
                El  înclină  din  cap,  cu  luminele
              stânse din nou.                                             de Ion Munteanu (Mio)
                —  Rana  s’a  vindecat  zise  înso­
              ţitorul  meu.  I-a  trecut  printr’un  pi­
              cior.  Da’  din  bătae  a  mai  adus  el   —  Vrei  să  îţi  povestesc  cum  am   —  Luntrea  în  care  scăpasem  era
              şi  o  altă  slăbiciune.  Bun  e  Dum­  murit...?                       abia  de  o  şchioapă  de-asupra  apei.
              nezeu  şi  tot  va  birui-o  până  la  ur­  Cuvintele  îi  sunt  evasive  dar  în­  O  singură  mişcare,  o  legănare  do-
              mă.  Oare  câţi  ani  sunt  decând  zaci,   ţelese.  Spaima  i-a  întipărit  în  minte   moală chiar, şi ne înghiţea marea.
              Dumitre ?                           tot  macabrul  întâmplări*,  până  când   —  Nu  scoteam  nici  unul  vre-un
                Scheletul,  în  loc  de  răspuns,  ri­  l-a  stăpânit  nebunia.  De  multe  ori   cuvânt.  Ne  priveam  muţi  şi  îngro­
              dică  în  aerul  dur  degetele  dela  o   se opreşte în mijlocul frazei, rămâne   ziţi.  Eram  împietriţi  par’că  curentul
              mână.                               fără  g!as,  s’astrânge  par’că  sub  lo­  mării  ne  ducea  în  spre  ţărm.  Vre-o
                —  I-am  spus  de  mult,  de  când   vituri  de  biciu;  faţa  i  s’acopere  cu   două  ore  şi  suntem  salvaţi.  Dar  în­
              a  căzut  la  pat,  lelii  Dochiţe  să-l   o  sudoare  abundentă,  face  spume  la   cepu  să  se  încreţească  marea,  şi  un
              ducă  la  spital.  Am  citit  prin  gazetă   gură,  dar  numai  câte-va  clipe,  căci   nor la apus prevestea furtuna.
              şi ştiam că sunt spitale anume unde   reia  firul  povestirii.  E  amintirea   —   Luntrea  tremura  înfiorată.
              se  vindecă  cei  bolnavi  de  piept.  Ar   fiorului  morţii.  Nebunia  e  moartea   Poate  avea  suflet  şi  simţea  răsufla­
              fi  putut  să-l  ducă.  Au  avere  des­  sufletului  şi  corpul  simte  câte-odată   rea  morţii.  Şi  iucrurile  simt  fiorul
              tulă. Pentru cine adună?            că  poartă  în  sine  un  cadavru,  atunci   morţ i. In cimitire, frunzele arborilor
                Bolnavul  avu  o  încreţire  de  zim-  îmbracă şi el paloarea morţii.  tremură  chiar  în  soare.  Iarba  e  a-
              bet  rău  în  obrajii  scofâlciţi,  dar   „Numai  râmaserăm  în  viaţă  decât   plecată  spre  pământ  şi  ascultă  gla­
              repede  îl  rupse  parcă,  şi  zise  în   unsprezace:  opt  bărbaţi  şi  trei  fe­  suri  de  morţi.  Crucile  vorbesc  în
              silă:                               mei.  Nu  ne  cunoşteam  nici  unul.   miez de noapte.
                —  Vezi  că  părinţii  m-am  avut  Eram  naufragiaţii  unui  vapor,  plecat   —  Luntrea  noastră  simţea  că  e
              destul  departe.  Acum  vreau  să  fiu   de  abia  două  zile  din  port.  Inir’un   încărcată cu osândiţii morţii. Gemea.
              lângă  ei.  Şi  el  începu  să  privească  timp  aşa  de  scurt  nu  se  leagă  prie­  Se  vaită  şi  cânta  cântece  de  pro-
              întins  în  podele.  însoţitorul  meu  tinii.  Acolo  însă  sub  fiorul  morţii   hodire.  Apa  mării  abia  se  încreţea
              avu o strâmbătură în faţă, dar se re­  ne  simţeam  uniţi.  Ne  eram  cunos­  şi  ea  sălta,  svâcnea  ca  o  inimă  ţi­
              ţinu şi zise:                       cuţi  par’că  de  vremuri  şi  căutam  să   nută n ghiară de moarte.
                —  Trebue  să te  hrăneşti bine,  să  ne  întărim  speranţa  unei  mântuiri,   „Opt  trebue  să  moară,  căci  lun­
              mănânci  m  ‘‘t  Şi  ar  fi  bine  să  laşi   gândindu-ne  la  prietinia  celor  ce  se   trea  nu  poate  purta  mai  mult  decât
              peste zl f r x ¡e deschise. Dacă faci  găsesc în acelaş pericol.        trei, în timp de furtunăl“
   1   2   3   4   5   6   7   8   9