Page 7 - 1926-39-40
P. 7

3—X. 1926                                   C  O  S  I  N  Z  E    A  N    A  - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -  Pag. 387

       Poteca înflorită                                        C H E M      A R E


                                                                                            „POETULUI“
          de OCTAVIAN VOROBCHIEVICI
                                                     O, vino, dar de-fi înţelegi menirea!
         Făceam  pe  atunci  pictura  la
       München.  Şi  ca  orice  artist,  aveam       De ce ne scrii ? Ce vrei să mai spui, oare ?
       şi eu mica mea idilă. O chema Kati.
       Avea şaptesprezece ani şi era blondă          Ce bine-aduci gigantelor popoare ?
       ca un bulgăre de aur.
         Locuiam  ia  părinţii  ei.  Cum  mă         Vrei să porneşti — ca toţi — pe-acelaş drum
       vedea  că-mi  aşezam  şevaletul  în
       grădina  casei,  alerga  lângă  mine  şi      Şi să ne-arăţi cum este omenirea?...
       trântindu-se  în  iarbă  îşi  rezema  ca­     Zădărnici — Omul nu va fi mai bun.
       pul  în  mâini  şi  ochü  ei  albaştri  ur­
       măreau  pe  pânză  înch  garea  vieţii        — Ci tu, înalţă-te mai sus de ei,
       din  vopsele  şi  lovituri  de  pensulă.
       Ad  sea,  când  voiam  să  lucrez  afară      Prin glasul tău st iuţeşte-ne zidirea
       din  oraş,  Kati  îmi  tăia  drumul  cu       Şi oamenii tu fă-i să fie zei.
       făptura  ei  acopeiită  în  volănaşe
       albe:
         —  Merg şi eu.                              Cântând cu dor pământul plin de rouă, —
         —  Hai.                                     Crează-ne vieţi şi-o lume noauă,
                       *
                      * •                            Şi ’n ideal ne-arată fericirea!
         Ne  întorceam  odată  de  pe  câmp.                                               L. PLĂPCEANU
       Era  în  acea  b  ândă  jumătate  de  oră
       ce urmează asfinţitului. Cobcram pe
       o potecă deasupra căreia se împreu­
       nau  într’o  gingaşe  boltă  ramurile
       cireşilor înfloriţi.                  Un  stol  de  ani  se  împrăştiaseră   —  Ce cauţi în München?
         —  Aşi  vrea  să  ţi  spun  ceva  —                                     —  Mie drag şi nu pot trece pe
       ciripi Kati, privindu-mă pe furiş.  în gol.                             lângă el fără să nu mă opresc.
                                             Intr’o primăvară, reveam din apus,
         —  Şi eu aşi vrea să-ţi spun.     spre  ţară.  Un  gând  senin  mă  în­  — Dar tu ce faci?
         —  Te ascult.                     demna  să  revăd  poteca  de  demult   — M'-a adus ieri barz      -ţe.
         —  începe tu.                                                            — Bravo! Să-ţi trâ         Eşti
         —  Ba tu.                         Am  ajuns  în  Mttnchen-ul  amintiri­
                                           lor  într'o  dimineaţă  veselă  şi  du-  deci căsătorit?
         Amândoi  aveam  acelaşi  lucru  de   pace  m’am  aranjat  la  hotel,  am   — Mulţumesc. De un aii;   cu
       spus,  dupăcum  pe  amândoi  ne  în-   luat-o  spre  câmpul  pe  care  hoină­  Kati. Cred că ţi-o aminteşti.
       vălueau  aceleaşi  ramuri  înflorite,   risem  odinioară.  Am  căutat  însă   — Cu Kati?... exclamai eu!
       aceiaşi  violetă  lumină  de  amurg,                                      —  E  o  fată  admirabilă!  Suntem
                                           degeaba  poteca  înflorită.  In  locul
       acelaşi parfum de flori de cireşi.  grădinilor  cu  garduri  rustice  şi  cu   amândoi  aşa  de  fericiţi  !  Şi  copilul
         —  Curaj Kati. Unu... doi... trei...  drumuri  nepietruite,  se  zidiseră  car­  e atât de drăguţ I Vino să-l vezi.
         —  Nu, nu, mi-e ruşine.
                                           tiere  bogate,  cu  strade  largi  şi   —  Nu, acum mi-e peste putinţă..
         —  De  mine?  U.te,  intrăm  acum   drepte.                             —  Te aştept atunci mâine. Strada...
       în  oraş  şi  acolo  n’o  să  mai  putem   Mă  oprisem  pe  un  trotuar  şi  pri­  Ai  putea  să  faci  şi  o  pânză  după
       vorbi  aşa  de  bine...  —  îşi  ridică   veam  trist  în  gol,  când  de  odată   micul meu Caro!.
       spre mine ochii limpezi, fugărindu-i   simţii pe umăr un braţ puternic.                 *
       apoi ruşinoşi pe marginea drumuluL    —  Tu aici ?                                     * *
       Dar privirea aceia de o clipă îi des-   —  Caiol  I  —  Era  fiul  unui  băt­  Ch'ar în seara aceia mi-am ur­
       văluea  inima  în  care  viaţa  se  stre­  rân prieten al fostei mele gazde.  mat drumul spre ţară.
       curase timidă, pentru prima oară.
         —  Tu  ştii  ce  vreau  să-ţi  spun
       —  mă  mustra  ea,  cu  ochii  aproape
       în lacrămi.
         —  Dar de unde vrei să ştiu?
         —  Ei  bine,  una...  două...  tr...  nu,
       nu,  nu  pot!  —  Şi-şi  acoperi  faţa
       cu palmele.
         Am eşit de sub bolta florilor albe,
       am  ajuns  în  drumul  mare  şi  am
       intrat în oraş.
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12