Page 2 - 1926-41-42
P. 2

Pag 398              - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -     C  0 S I N  2 È   A  N   A ------------ -------------------------------------17 —  X   1926

                                H      E    N      R     I  C         I  B     S     E    N

                                                             — 1906—1926 —
                                                      d  e    A  U  R  E  L    D  E  C  E  I

                 Când  intri  în  epoca  modernă,  în  dorinţele nedefinite; pasiunile ce ţâş   istoriei  spiritului  în  general;  pe
              portice,  printre  o  sumă  de  busturi  nesc  cotropitor.  Nimicind  stăvilarul  lângă covârşitoarele proporţii cuce­
              dispensabile, te isbeşte un cap mate,  inimii,  trebuie  să  ie  tacrifici  în  în­  rite  în  dramaturgia  tuturor  timpu­
              furtunos, cu părul ca muşchiul fior­  tregime  ideii,  care  te  va  face  să  rilor  ;  dacă  şi  simbolismul  îi  dato­
              durilor,  cu  ochii  ca  tăiuşul  adevă­  par vii, prin forţa ei mistică. Deaceea  rează  câteva  pungi  —  căci  e  recu­
              rului şi c'o gură care exprimă, printr'o  teatrul  lui Ibsen e  un teatru de idei;  noscut  ca  un  precursor;  el  însuş
              contracţie  amară  a  coifurilor,  seri­  idei goale şi ascuţite ca icebergurile  scrie undeva: „eu nu caut niciodată
              ozitate, îndârjire,combativitate, ironie.  Mării Albe. Bieţii oameni, asemenea  simbolicul  în  ceeace  scriu;  descriu
              E Henric Ibsen.                     specirelor întoarse pe pământ, mânate  numai  ceeace  am  văzut.  Simbolicul
                                                                                                   u
                 Intre  fizionomia  şi  opera  lui  e  o  de  un  singur  gând,  în  piesele  sale  vine delà sine  — nicipsihanalismul,
              corespondenţă desăvârşită.          se  desbracă  de  veşmintele  umane,  această „achiziţie a veacului al XX-
                 Teatrul  lui,  acum  după  o  jumă­  alergând  furibunzi  după  un  miraj:  l e  a  n  u    l  poate  neglija.  Căci  ce
                                                                                                   1
               tate  de  veac,  e  viu  încă.  Şi  nu  va  descătuşarea  din  angrenajul  preju­  sunt „Strigoii"  altceva decât o probă
               muri niciodată, căci actualitatea pro­  decăţilor  infuzate  în  societate,  —  pentru această teoriepsiho-patologi­
               blemelor  şi  a  personagiilor  lui  e  spre  culmile  pure  şi  s  mbolice  din  că, care exista anterior şi a fost numai
              fără  răsărit  şi  fără  apus.  Idealismul  „Ziua  învieriiNici  o  mirare,  deci,   codificată şi botezată de dr. Freud.
              moral  de  care  sunt  îmbibate  piesele  dacă  apar  ca  nişte  marionete,  cu   Privit  însă  c'o  păreche  de  ochi
               sale,  e  din  domeniul  veşniciei.  Eti-  cari  Ibsen  se  joacă  arbitrar.  S’ar  moderni  {A.  Farinelli:  La  tragedia
              cismul  lui,  însă.  deşi  e  un  lucru  putea vorbi de o caracteristică a lui,   di  Ibsen),  edificiul  acesta  te  în-
               universal,  totuş  poate  ji  localizat  în  în  acest  sens:  lipsa  de  iubire  păti­  f io ară, cum îi înfiora pe anticii Greci
               asprul  nord,  între  austerele  peisagii  maşă a personajiilor. Rupte din spi ■  tragediile  celor  trei.  Vio  ţa,  in  con
               de  ghiaţă,  de  unde  a  crescut  figura  ritul  său  ele  totuşi  par  degajate  de  cepţia  lui  Ibien  e  străpunsă  de  un
               lui,  ca  proiecţia  soarelui  pe  cerul  orice  legătură  intimă  cu  autorul:  adânc  tragism  Personagii  le  Iul,  în
              polar, căci de câte ori te apropii de  sunt  azvârlite  pe  scenă  să  se  mişte  deobţte,  luptă  şi  sucombă;  singura
               el  te  pătrunde  frigul  neînduplecării  numai  spre  a  înobila  omul,  spre  a-l  Nora  are  deschisă  uşa  viitorului,
               lui,  te  sfredelesc  întrebările  ce  ţi  le  transforma.  Toţi  discută,  toţi  fac  dar după câte suferinţe J Sărmanele
               ridică  subit  în  cale.  Lumea  plămă­  morală  —  uneori  apăsător  de  mult  lui  făpturi,  sunt  silite  să  aziste  la
               dită  de  Ibsen  se  învârteşte  aproape  —; e o lume aparte. Scenele lui, atât  năruirea  propriilor  idealuri!  In  a-
               exclusiv în această ambianţă rece şi  de ermetice şi ca tehnică, sunt pre­  tingerea cu societatea, eroii lui erau
               nemiloasă.                         sărate  cu  acuze,  sentinţe,  sunt  un  sfărâmaţi  în  actul  ultim,  planurile
                 Catehismul vieţii impus de el, este  tribunal încruntat al societăţii, peste  erau  arse  Toate  acestea,  ce  e  mai
               tăiat, cu mâni de sculptor în granit,  care,  la  caz  de  rebeliune,  el  aruncă  trist,  rezultau  nu  din  scepticismul
               dintr’un singur bloc, şi te apasă prin  cu uşurinţă pedeapsa, iar uneori chiar  indiferenţii,  ci  din  cel  mai  limpede
               imperativul  absolut  al  voinţei  de  a  pe  zeiţa  răzbunării,  pe  Nemesis,  idealism,  din idealismul  intransigent
               voi.  Viaţa  aici,  unde  o  trăim  e  o  chinul  lui  Strindberg,  un  alt  scan­  al  lui  Brand.  Delà  prima  până  la
               închisoare, ridicată pe temelia min­  dinav.  Este  o  atmosferă  ibseniană,  ultima  piesă,  („Catilina“—,Zua  în­
               ciunii, îndopată cu vicii, putrezită de  care  spiritualizează  justiţia  socială,  vierii“) această curăţenie e păstrată
              păcatele  strămoşilor  ori  de  tribula­  purtând-o  pururea  deasupra  cape­  neviciată ca apa iezerelor de munte...
               ţiile unei societăţi abjecte, lipsită de  telor îngrozite ale oamenilor.  Astfel  însuş  Ibsen,  sărmanul,  a  în­
               eroismul individual, cu atât mai pu­  Aceste  linii  se  pot  desprinde  din  durat,  afară  de  chinul  creaţiei,
               ţin  de  cel  colectiv;  e  ca  un  răsuflu  cele  douăzeci  şi  cinci  de  piese  ale  soarta  dură  a  creaţiilor.  Dupăce
               al  peşterilor  mucede,  în  fundul  că­  lui Ibsen.                   problemele  erau  istovite,  în  suflet
               rora  minerul  ciocăne  şi  ciocăne  —   E  adevărat  că  toate  acestea  se  ii  rămânea  un  mare  gol,  o  „vani­
               şi  această  imagine  revine  mereu  —  găsesc  şi  aiurea.  Dar  toate  combi­  tos vanitatum.*
               ca  să  spargă  páretele  prin  care  să  nate  astfel,  fac  imperiul  lui  Ibsen.   Astfel  intră  el  în  Empireul  spiri­
               se  strecoare  o  şuviţă  de  lumină;  o  In  acest  imperiu,  un  loc  special  îl  telor  alese.  Şi  ceeace  ne-a  lăsat
              jucărie,  de  care  Dumnezeu  nu  se  are  femeia.  Selecţiunea  istorică  a  nouă — cari tot acolo mergem, unde
               ocupă  decât  în  treacăt,  spre  a  râde  aşezat-o  mai  jos,  cu  multe  trepte  s'au  dus  şi  făpturile  zămislite  de
               de  sforţările  vietăţilor  ce  se  cred  decât  bărbatul.  Insă  ea  are  o  parte  el,  —  e  ca  o  Biblie  a  individuali­
               după chipul şi asemănarea lui. Con-  egală cu el, de bucurii şi dureri mai  tăţii, cu rădăcini înfipte nezdruncinat
               tinuativ, trecând peste puntea şovă­  ales.  Ibsen  distinge  două  tipuri  de  în  dreptate,  în  adevăr,  în  iubirea
               ielii,  Dumnezeu  poţi  să  fii  tu,  eu  şi  femei:  cea  sensuală,  vârtej  de  pa­  isbucnită  de  pe  ruinele  mizerabili-
               el,  însă  trebuie  să  te  cauţi  „pe  tine  timi, care îl duce  şi l aruncă pe om   tăţii consumate. Revoluţionar, el nu­
                    u
               însuţi ,  ca  Peer  Gynt,  spre  a  putea  în  prăpastie,  şi  cea  care  linişteşte  mai  dărâmă,  nu  ia  mistria  şi  târ­
               urca,  împărăteşte,  turnul  cel  mai  furtunile,  şi-l  conduce  pe  naufragiat  năcopul  să  refacă,  însă  din  opera
               mare, ca Solness. Şi acest persona­  la  portul  sigur.  Ambele  sunt  însă  lui poţi soarbe un optimism viguros,
               lism  complet  şi  acest  individualism  indispensabile,  fiindcă  sunt  punctele  răsădit  ca  un  suflu  invizibil,  care,
               extrem trebuie să sară consideraţiile  de  contact  între  omul  conceput  de  luminate  fiind  ungheţele  negre  ale
               Sentimentale, trebuie să suprime sen­  Ibsen  şi  societate;  ele  îl  fac  pe  om  mecanismului social,  îţi curăţă lăr­
               timentele  ce  se  deschid  trandafirii;  uman  Examinat  sub  microscopul  gimea  spaţiilor  spre  cari  îţi  îndrepţi
               saectele dulcege; mâniile orbitoare;  istoriei  literare,  sau  mai  liber:  al  oânzele.
   1   2   3   4   5   6   7