Page 11 - 1926-43

24—X. 1926 C O S I N Z E A N A Pag. 423

trec firi reci prin tot trupul şi simte din nou necaz, nu mai încape îndoială. Ea s’a apărat înt’o clipă de
că a fost aşa fără noroc şi aşa slab. Să-i scape ea desnădejde şi nenorocul a făcut să cadă chiar pe
din mână, când o avea aşa de sigur. Dar, ah, are să sobă şi apoi să isbucnească focul...
vadă ea urmările acestei sălbătăcit, are să le simtă, Acuma isprăvit rândulala şi a îmbrăcat copiii. S’a
cât o trăi. îmbrăcat şi pe ea şi-şi face cruce să pornească spre
Şi planul lui e gata într’o clipă. De ce adecă n’ar biserică. Clopotele răsună mereu şi glasul lor tremu­
spune, că o ceartă s'a iscat între el şi între femeea rător pare atât de dulce şi atât de ademenitor!
lui Pescaru, când a venit să-şi plătească porţia. El i-a Ele răspândesc atâta linişte în sufletele obijiduite
spus, cât de mare-i darea şi ea a’nceput să se şi’ndurerate şi dacă n’ar fi ele şi dacă n’ar fi biseri­
certe, că-i socoteşte prea mult. Atunci el vroind s'o cuţele acestea sărace, — pe lumea asta ar fi neasă-
dea afară din cancelarie, a pus mâna pe ea, dar ea mânat mai multă durere şi mai multe păcate...
l’a lovit cu pumnii peste ochi şi într’o clipă, fără ca Sufletul llenii lui Ion Ptsearu tremură încet la
el să bage de seamă, Ta impins din toată puterea ei gândul acesta şi iasă sfioasă şi mai făcând încă o
pe sobă. El a lunecat, a căzut şi nenorocirea a fost cruce, dupăce închide uşa. In clipa acesta însă se
gata... Da, aşa-i, ăsta e adevărul, aşa are să spună... deschide portiţa dela uliţă şi’n curte întră doi jan­
In sufletul lui simte o bucurie răutăcioasă, că în felul darmi. Penele de cocoş sclipesc în pălăriile lor şi
asta poate să-şi răzbune pe femeea aceea mândră şi baionetele lungi par îngrozitoare. îmbrăcaţi în negru
sălbatică, care şi-a bătut atât de mult joc de ell „Aş­ şi aspri la căutătură şi morocănoşi, jandarmii aceştia
teaptă Ileană a lui Pescaru“ zice el cu glas înalt şl sunt spa’ma tuturor oamenilor.
par’că nu mai simte în trup nicio durere. Bucuria de ileana, când îi vede, scoate un ţipăt ascuţit şi
a se putea răzbuna e atât de mare, încât îi amor­ isbucneşte în plâns. Se pleacă jos la copilaşi şi-i să­
ţeşte toate celelalte sentimente de chin. Och i lui stră­ rută pe obraji, pe cap, pe hăiniţe, pe unde ajunge.
lucesc, ca doui ochi de fiară şi zlmbeşte, arătându-şi Oamenii, cari trec pe uliţă aud ţipetele ei, văd
dinţii, ca un câine. Faţi lui căpătă o expresie ciudată, jandarmii fioroşii la doi paşi de ea şi se opresc să
care arată în aceiaş vreme şi răutate şi ură şi bucurie... vadă ce se întâmplă. O babă bătrână, aceea, căreia
*
* * Ileana îi împrumutase făină de mălaiu a doua zi după
Duminecă. Ciopotele-şi trimit chemarea argintie nenorocire, se apropie încet, pe furişate par’că de
peste ’ntreg cuprinsul satului Măgura şi câţiva bătrâni jandarmi şi-i întrebă:
îmbrăcaţi în şube albe şi cu ciomage noduroase, de — Ce vreţi domnişorilor?
cari se sprijinesc la tot pasul, urcă încet coasta dea­ Ei se încruntă la bătrâna şi cel care are gradul
lului, spre biserică. Azi e senin şi negura atât de mai mare, răspunde scurt şi într’o limbă românească
obicinuită pe malul Murăşului în zilele de iarnă, stricată :
azi nu se răreşte de loc. Satul întreg e acoperit de ză­ — Vrem arestăm, ea dat foc cancelarie, vrut
padă şi se vede bine până colo spre Dobra, toată omorî domnul notar.
ţarina Lăsăului şi’n jos pe Murăş până la cotitura lui, — Vai de miae! strigă bătrâna şi-şi face o
când întră în graniţa Zamului şi a Bănatului... De cruce largă. înwhinându-se adânc, până aproape de
frig însă, e frig rău. Zăpada scârţie sub picioare şi pământ.
cărarea bătută de picioarele oamenilor a prins o coajă, — Dar de unde una ca asta, domnişorilor? Aveţi
care începe să lunece... milă de bieţii copii. Tata lor e dus la râzboiu, nu se
Ihana, îşi face cruce, când aude clopotul, şi zo­ mai ştie nimic de el, pe mama lor o închideţi acum,
reşte cu lucrul, ca să se repeadă şi până la biserică. ce se fac ei, bieţii şi sărmanii copii 1“
De mult î?i pusese de gâad să dea o litirghie pentru Şi copilaşii, auzind pe babă şi văzându-o tân-
Ion, ca să-l apere de duşmani bunul Dumnezeu, dar guindu-se pe ea şi pe Ileana, isbucnesc şi ei într’un
a amânat mereu, cu boa’a copiilor. Acum ei s’au în­ plâns cu hohot, de nu se mai pot opri. Lumea se
tremat o leacă şi ea crede, că îmbrăcaţi bine, cu cojoc adună din ce în ce tot mai multă la poarta casei lui
în spate, i-ar putea duce şi pe ei la biserică. Da da Ion Pescaru şi se uită cu groază. Jandarmii îşi pierd
neapărat aşa! Are să-i ducă şi pe ei, să se roage toţi răbdarea şi ÎDhaţă de mână pe ffmeea nenorocită, care
trei, să se roage mult şi cu credinţă, ca să 1 păziască nu se poate despărţi de copilaşi. Câteva bolduri şi o
Dumnezeu de rele pe Ion şi să le ierte lor păcatele... înjurătură a jandarmilor o fac să-şi dea seama mal
Inima ei e tare ’ndurerată şi tremură ca o frunză bine de ceea, ce se întâmplă. Pleacă între baionetele
de fag, de-o săptămână, decând cu nenorocirea aceea lor, vărsând lacrimi într'una şi cu capul plecat. Oa­
delà cancelarie. N’a spus nimănui nicio vorbă, n-a menii se uită speriaţi şi când o văd ieşind din curte
ieşit în sat de loc din după amiaza aceea. O vecină îatre jandarmi, se dau deoparte şi se uită cu groază.
venită la ea după o cupă de făină de mălai împrumut, — Doamne fereşte pe toată lumea 1 şi ei îşi fac
i-a spus, că notarul e tot ars pe faţă şi că are o lo­ cruce şi dau din cap.
vitură mare în cap. Cancelaria a ars toată... Bătrâna iea copilaşii de mână, îi mângâie pe
Ea vede, în vremece mânile ei zoresc să gate faţă, îi sărută şi iasă cu ei în uliţă, ca să-i treacă la
treburile, din nou acum toată scena. Numai un lucru ea acasă, peste drum. Ea bolboreşte printre buze, dă
nu i se pare ei curat: De ce pe ea n’a întrebat-o ni­ din cap şi-şi şterge cu palma sbârcită şi noduroasă o
meni de mersul ei la cancelarie. Sigur notarul nu vrea lacrimă, care i se furişează în colţul ochiului stâng...
să spună că-i ea vinovată şi o fi spus cine ştie ce. Iar casa lui Ion Pescaru, dus departe, la hotarul
— „Ah, sărmanul, tot nu-i aşa rău, cum îl crede ţării, ca să apere cu sângele lui şi cu viaţa pe îm­
lumea“, — zise ea încet şi pentru întâia oară o apucă părat ş’ pământul acesta, rămâne pustie şi fără Dum­
o compătimire faţă de acela, pe care atât de mult îl nezeu. J oiţa începe să mugiască în grajd, par’că ar
ura. Dacâ-1 mai întâlneşte, are să-l ceară iertare simţi ş! ea singurătatea şi pust ul, care pune de-acum
pentru ce i-a făcut, cu toatecă el e vinovatul, asta stăpânire pe vatra aceasta...