Page 11 - 1926-44

Pag. 435 C O S I N Z E A N A 31—X 1926

Ardealol lor scump şi drag. Greu de dorul de-acasă, şi s’a aruncat în zăpadă, ca să nu ardă... Şuba Ilenii
el bietul suflet tremura ca o ramură de salcie moartă. nu o găsim nicăiri şl asta ne pune pe gânduri şi
Seara, după cină, Pescaru căpătă din satul lui credem, că o fi ars în cancelarie. Dar de ce să se fi
scrisoare. El cunoscu pe pilc numai decât trăsăturile desbrăcat ea de şubă? Noi nu prea îndrăznim să
preotului şi deschise cu nerăbdare plicul, îl rupse, vorbim cu nimenea de lucrul acesta, nici chiar cu advo­
cum făcea altfel totdeauna, când primea scrisori. In catul, că şi el e un ovreu şi prieten de*al domnului
bordeiul plin de miros, de glume, de cântece şi de notar. Tu ştii, că pe avocaţii români i-a dus pe toţi
fum de tutun prost, la un muc de luminare el începu la războiu şi acum în toată Deva nu*s decât advocaţi
să citeastă. Delà cuvintele dintâi fata lui se posomorî unguri şi ovrei. A.ta spune că e tare greu să scape
şi mai mult, îi răsări apoi un picur sub geană, iar la Ilean*, că Vizi e dovediţi v.'na ci şi de cei doui mar­
sfârşit durerea i-se împerechie cu ura şi pumnii lui se tori, cari au văzut-o intrând în cancelarie şl — apoi
strânseră cu putere, făcând să-i între în palmă unghiile vezi o spune notarul, care e crezut chiar fără jurământ“...
şi să lase acolo urme adânci. Pescaru dupăce povesteşte toate acestea prietenului
Câpralul Uisie, care tocmai atunci trecu pe lângă său, rămâne iar dus pe gânduri şi strânge iar pumnii.
ei, îi văzu faţa sch mbată şi scrisoarea strânse între Apoi, îi trece, ca un fulger, deodată, prin cap fata lui
mââi şi nu se putu răbda, să nu-1 întrebe. Mayer Lipot, notarul din satul lui. II vede, în seara
— Ce ai frate-meu, de eşti aşa schimbat la fată? aceea de vară, înainte de isbucnirea războiului, tre­
Doar nu s’o fi întâmplat ceva pe la tine pe acasă? când agale pe drum, şi apoi oprindu-se în aretui casei
Vorbele dulci şi domoale ale unui prietin şi frate lui şi venind lângă gard să între cu el în poveşti.
de arme, muiară sufletul lui de oştean bătut de fur­ Ileana trece prin curte, cu ochii plecaţi, cu sânii umflaţi
tună şi începu să plângă, cu sughit- Şi plângea, plângea sub cămaşa albă şi subţire şi roşie ca para focului
fără ca să se uite cineva la el şi fără ca să-l bage la faţă ca totdeauna, când vedea streini, dar mai ales
cineva în seamă, afară de căpralul Ilisie. Ceialalţi to^i câte-o negreaţă de asta. Apoi odată aşa, ca din senin,
erau resfiraţi pin celelalte colturi ale bordeiului şi-şi hodoronc-tronc, vorbele cele ale notarului, când a văzut
petreceau, glumind unii, şi cântând a'ţii : pe Ileana:
— Nevasta cui i-o laşi, Pescarule?
„Mândră, dorul delà tine Şi apoi râsul Iui, râ>ul acela, care sămăna cu
„Peste munţi şi dealuri vine... rânjitul unui câne, care ar vrea să te muşte.
„Şi cine n’are dor pe vale — Numai nu i-o fi trecând prin cap, una ca
„Nu şti luna când răsare, asta“, — se gândeşte Pescaru, — c’apoi vai şi-amar
„Cine n’are dor pe luncă de pielea lui!“
„Nu şti luna când se culcă !... El st ânge din nou pumnii şi ochii lui ard, ca
„Nici noaptea cât e de lungă." văpaia, aruncă scântei de ură şi de mâile. Se desprinde
1
apoi de lângă prietenu său şi se duce să se trân-
Un zgomot Infernal. Oamenii cântau să-şl facă tiască pe aşternut. In întunerecul din bordeiu, în mi­
voie bună, să-şi uite necazurile, să-şl, uite, că colo rosul greu d: aer mocnit şi de fum, sufletul lui rănit
afară, la câţiva paşi îi pândeşte poate moartea... de moarte se sbate şi tremură. Sfredeleşte întunerecul
:
IMsie se puse pe-un butuc şi trase lângă sine şi cu och i şi se uită năuc în vag. Zgomotul soldc-ţ lor
pe Ion Pescaru. Acesta, la rândul Iul, se lăsă moale şi încetează o leacă câte o Ieacâ şi oamenii se trântesc
arătând scrisoarea prietinului său începu să-i poves­ pe aşternuturi, ca să doarmă. Liniştea se face încurând
tească ştirile dureroase şi zdrobitoare pe care le stăpână jur dimprejur şi numai vâjâitul ghiulele'or
primise. vrăjmaşe se mai aude din când în când şi câte-o îm­
Casa lui pustie, nevasta închisă la Deva şi ne- puşcătură de armă...
jjdecată încă, de cinci săptămâni acum; copilaşii luaţi Sub poalele Carpaţilor, în bordeiul acesta, Ion
de baba Floarea şi duşi la socrii, Jo:ţa vândută şi ea Pescaru, rămas fără nevastă, fără copii, fără vite, fără
ca să poată plăti pe advocatul ovreu însărcinat s’o vatră, pune jurământ sfânt să nu se odihniască nici
apere. O purcică, rămasă delà scroafă e azi singura lui în pământ, până nu s’o răzbuna pe cel ce i-a sfărâ-'
avere mişcătoare ce l-a mai rămas. Şi la sfârşitul scri­ mat casa..
sorii vorbele acestea, care îi străpung inima ca o suliţă, Cu mâna dreaptă mâ'gâie arma, care stă prop­
care îl fac să ’nebunească: tită de păretele bordeiului şi se uită cu och'i rătăciţi
Dragă Ioane, noi nu credem şi nimeni nu crede la granatele de mână, care stau alăturea, pilite Jângă
în sat” că Ileana ta-i vinovată. Ce s’o fi petrecut în părete. Prin ochii lui trece deodată ca o fulgerare, un
cancelarie îtsă, nimeni nu ştie de bună seamă şi gând nedesluşit şi mâna lui se 'nt'nde spre granate.
Ileana nu vrea să spună nimănui, nici nouă, nici ad­ Soldaţii dorm... In bordeiu nu se mai aude nicjo
!
vocatului; numai ţie z ce ea, că are sfl-ţi spună. No­ mişcare, parcă n’ar fi în el viaţă de loc. Mâna lui
a
c
e
tarul tine 8US Şi tare, *i i simţit lovitura deodată, Pescaru prinde inconştient o granată, o învăluie într’o
că ochM lui s’au întunecat şi că a căzut pe sobă. Când zdreanţă şl o ascunde în sacul de pesmeţi atârnat de
a văzut, că a luat foc, s’a tras târându-se până afară un cuiu...