Page 10 - 1926-45

Pag. 446 C O S I N Z E A N A --------------------------------------------- 7-Xl. 1926

şi de gingăşie îl mângâie pe frunte, îi şterge lacrimile felul cum l’au transportat brancardierii. El se vede
cu o batistă albă şi moale şi plină de miros de viorele. din nou lungit pe targă şi apoi se’nfioară deodată.
Doamne, ce fiinţă gingaşă doamna asta tânără. Poate Vede capul retezat al căprarului Ilisie par'că şi trupul
nici n’o fi fiinţă omenească, o fi un înger din cer, o lui căzut în ţărână şi sângele iui roşu şi ferbinte,
nălucă, un vis. Poate el visează toate acestea şi nu-i scurgându-se şiroi şl făcând baltă prin împrejur. Prin
treaz. Dar nu ! U te îşi muşcă cu dinţii buzele şi simte, trupul lui slăbit trece un fior şi-l podidesc lacrimile
că-1 dor. Nu, nu visează. E treaz şi în jurul lui sunt după prietenul său bun, după fratele său de cruce,
fraţi de arme, răniţi ca şi el şi asta-i o doamnă, care-şi îşi reaminteşte apoi de seara aceea dinnainte de luptă,
petrece vremea alinând durerile acelora, ce sufăr atât când Ilisie îi trăsese de-oparte şi l-a vorbit atât de
de mult. . Va să zică, atunci e adevărat, ce spune jalnic de moartea, pe care o prevăzuse. Cum îl rugase
vecinul lui. El nu mai are braţul drept. L’a pierdut, ca să iea seama de biata lui măicuţă, dacă se abate
să-i rămână în schimb viaţa! vre-odată prin Vinerea.
Ah viaţa 1 Da, e bine aşa! Câţi n'ar vrea să fie Dar de bună seama 1 Are să se ducă şi are să-i
ca el. Dar alţii sunt şi mai rău. Şi-au pierdut ochii, spună. Dar cum are să-i spună de moartea feciorului
şi-au perdut picioarele. Vai şi amar de aceia. Decât ei? Ah, prea ar fi fioros şi prea ar fi o lovitură gro­
orb, mai bine să nu fii viu de loc. Şi şchiop, adecă zavă pentru sărmana bătrână. Nu, nu are să-i spună
olog. încă mai merge, că vezi pe toată lumea, şi te adevărul. întâi are s’o pregătească, are să spună, că
târăşti dintr’un loc într’altul, şi totuş mai simţi. Dar Ilise e prizonier, că el l’a văzut cu ochii, când l’au
orb! Oh, nu, nu, nu!... dus Ruşii. Asta o să o mângâie pe bătrână. Şi pe urmă?
Şi Ion Pescarul simte în toată grozăvenia ei ne­ Ei pe urmă 1 Dacă o vedea ea, că nu vine şl trec ani
norocirea de-a fi orb. lnch’puindu-şi-o pe aceasta, şi ani de zile, se împacă mai uşor cu gândul, că s’a
simte că durerea lui proprie se micşorează, şi că nici prăpădit feciorul său....
nu-i atât de nefericit, cum s'ar părea. Un braţ, ade­ Da, aşa are să se întâmple. Numai de s‘ar vin­
vărat că i cel drept, dar la urma urmei totuş numai deca, de nu l’ar ţinea mult în spital. Dar de ce să
un braţ, nu-i aşa lucru mare! încolo nu are nimic. nu-1 ţină? In mintea lui Pescaru se ivi deodată că­
Ochii întregi, picioarele bune şi pe deasupra şi braţul suţa pustie din Măgura şi i se păru că o vede sfărâ­
stâng. La lucru are să se ajute cu acesta. Dar are să-i mată, pustie, nevasta în închisoare, copiii la socrii. Un
fie greu, simte el bine, că are să-i fie foarte greu. Va nou val de durere, ca o furtună, se ridică în sufletul
trece multă vreme, până se va deprinde să ştie ţinea lui amărât şi chinuit. Insfârşit, are să afle adevărul,
şi numai biciul, dar coarnele plugului? dacă s’o duce acasă, că de-acum e s'gur, că se duce.
Şi gândindu-se la toate acestea, el nu mai plânge. îndată ce va fi vindecat, el crede, că-i vor da drumul
Zimbeşte doamnei acesteia, care-1 îngrijeşte, care-1 delà miliţie pentru totdeauna. Ce-au să mai facă cu
mângâie... un ciung cum e el, acolo? Doar să-l ţină de pomană,
In clipa aceea uşa camerei se deschide şi intră că treabă şi-aşa nu mai poate face!... Da, are să se ducă
doctorii. Unul e înalt, slab şi cu barbă. Al doilea e cu siguranţă acasă...
mărunt şi gros. Amândoi poartă ochelari şi amândoi Cufundat în gânduri, Ion Pescaru nu bagă de
sunt în haine albe... Curios, aci toată lumea-i în haine seamă cum trece vremea, cum fuge şi cum durerile
albe. Şi doctorii şi doamna asta şl răniţii, când se scoală lui trupeşti se alină. Uşa delà camera răniţilor se des­
din pat, îmbracă pe ei tot o haină aibă de pânză. chide şi doi soldaţi intră cu gamelele pline de ciorbă.
Doctorii merg dela pat la pat. Vizitează pe răniţi, Un miros de mâncare umple largul odăii şi Pescaru
desfac rănile, le leagă apoi iară şi acum doamna cea simte din nou foamea de odinioară. Când soldaţii îi
tânără e în urma lor şi le stă în ajutor. Un sergent pun gamela cu ciorba de pui pe măsuţa delà stânga
are în mână o carte şi scrie ce-i spun doctorii... Vi­ lui, simte un gust de foame, cum n’a simţit niciodată.
zita asta ţine mult. Până ajung doctorii la patul lui Dar cum să mănânce? Cum să se mişte? Doamna
Pescaru, trece mai o jumătate de ceas. Insfârşit iată-i. cea tânără intră chiar atunci în odaie şi se grăbeşte
Doctorul cel înalt pune mâna pe fruntea lui şi-i iea spre el. II ajută ea. II ridică cu grije niţel de spate,
mâna stângă să-i pipăe pulsul. E mulţumit pe semne, îi pune perina mai în sus, ca să stea râzimat şi-i dă
că se întoarce spre celălalt doctor şi-i spune ceva. cu mâna ei să guste. Curios, par'că e altă lume în
Zimbesc apoi amândoi şi se duc mai departe, dupăce jurul lui 1 Par’că e o lume plină de bunătate, plină
spune sergentului nu ştiu ce. Vecinul lui, sasul îl lu­ de milă şi nu mai este neînţelegere şi ceartă 1 Sufle­
minează apoi, dupăce trec la alt pat doctorii. Au zis tul lui e atât de mişcat în clipa asta !
că-i bine, dar că legătura nu i-o desfac încă, până Şi cât de bună e supa! A sorbit-o în câteva
peste vreo câteva zile. Au dat apoi poruncă sergen­ clipe şi simte, că a prins putere. Şi cum ar mai fi
tului să ’nsemne pentru el mâncare bună, o supă mâncat, Doamne. S’a uitat jur împrejur, să vadă, dacă
de pui... nu mai este ceva. Dar nu mai era nimic. Şi doamna
Ion Pescaru ascultă fericit. Şi, când pome­ a priceput numai decât şi i-a spus, că acum, deocam­
neşte de mâncare vecinul lui, par’că simte într’adtvăr, dată nu-i îngăduit să mănânce mai mult. Dar porţia
că-i foame. De câte zile n’o fi mâncat, nu ştie. Cum o să crească zi de zl, până s’o face de tot bine şi-apoi
să ştie, când n'are habar nici ce zi-i astăz'. Pentru n’are să mai sufere de foame. Şi vin are să bea mai
el timpul nu mai are niciun şir. Cine ştie cât o fi încolo...
decând a fost rănit, decând e aici? Îşi îoncardă uşor După masă, răniţii mâncaţi odată, au început să
mintea şi ar vrea să se gândească. Stai! Lupta s’a doarmă. Alţii mai vindecaţi, mai cu putere, s’au sculat
pornit Joi dimineaţa în 12 Mai. Atunci, în revărsatul din pat şi îmbrăcaţi în hainele acelea albe şi având
zorilor s’a deslănţuit atacul şi pela 7—8 dimineaţa el pe deasupra mantalele, au ieşit la soare, sprij niţi de
a fost rănit. De-atunci nu mai ştie ce s’a întâmplat cârji. El stau roată, unii pe scaune, alţii în picioare şi
şi numai cu mare greu îşi poate aduce aminte şi de soarele varsă valuri de căldură peste el Ce bine se