Page 10 - 1926-46

Pag. 458 C O S I N Z E A N A 14—XI. 1926

încolo, cu vreo câteva străzi, un altul voinic, frumos,
D U H U L C E L R A U dar fără oihi era condus de-o fetiţă de vreo 8—9 ani.
Îşi aduce aminte numai decât de Sofica Iui, şi
de casă. ,Doamne fereşte!, mai bine aşa fără mână,
— R O M A N —
decât orb“, — şi-şi iuţi pasul. Abia se mai duse însă
IX. câţiva paşi, şi auzi la spatele lui o convorbire:
— Uite la ăsta, ce voinic şi numai mâna drea­
O LACRIMĂ ptă n’o are!“
— Norocos, zise celalalt, — ăsta a scăpat de
Ion Pescaru stătu patru luni în spitalul dinUngvar. necaz de-acuma, a scăpat de moarte. Ce-i pasă, el se
Intrat în el la mijlocul lunei Maiu, el nu se văzu vin­ duce la regiment înapoi şi de-acolo îl trimit acasă
decat complect până la începutul lui Septemvrie. In pe totdeauna. El a gătat războiul, a gătat cu cătănia!
ziua, în care doctorul îl bătu pe umeri şi-i spuse, că Ion Pescaru se trase mai la o parte şi’şi înce­
de-acum nu mai are nevoie de grija sa, — el avu o tini paşii, ca să vadă cine-i pizmuieşte. Pe lângă el
senzaţie foarte ciudată. I se părea că pentru el viaţa trecură doui soldaţ’ tineri, tineri de tot, să fi tot avut
de-acum s’a sfârşit şi că nu mai are nici un rost pe 18 ani unul, dar mai mult nu. Ei vorbeau româneşte,
lumea asta. In cele patru luni, cât stase în spital, erau din Ardeal, sau din Banat, de undeva, şi sufle­
se obicinuise cu viaţa aceasta regulată şi mono­ tul lui Pescaru se umplu de bucurie, auzind vorba
tonă. Se’nvăţase să vadă zilnic, la aceaşoră, pe doamna românească. El strigă după ei, şi soldaţii se opriră în
cu crucea roşie, pe doctori, să audă aceleaşi vorbe, loc, miraţi.
aceleaşi glume, să mânânce regulat, să iasă după masă — Dumneavoastră sunteţi români, nu-i aşa?, îi
la soare cu ceilalţi, — şi acum când se gândea, că întrebă el, grăbindu-se spre ei.
viaţa asta n’o s’o mai trăiască, n'o s’o mai revadă, — Da, suntem din Banat, dela regimentul din
simţia că i se coboară în suflet-un întunerec, un gol, Caransebeş, dar vezi acum regimentul nostru e mutat
pe care n’are cu ce-1 umplea. aici şi’n locul nostru la Caransebeş au adus alt regi­
Ca un câne credincios, Ion Pescaru se despărţ’-a ment, slovac.
greu de căminul aceasta, cu care se’nvâţase în vremuri — Da de ce măi frăţior?
grele şi de durere. Şi măcar, că şi vechii lui tovarăşi — Apoi, ci-că să nu fim printre ai noştri, —
de spital plecaseră rând pe rând şi locul lor îl luaseră răspunse, cel mai isteţ dintre cei doui tineri, — şi
alţii noi, — el totuş nu se ducea bucuros. Aici, era aproape de graniţa românească, la caz, că România
cunoscutul, era viaţa probată, ştiută trăită... Dincolo ar intra în războiu!
unde pornea nu ştia ce-1 aşteaptă, ce poate să-l aş­ — Ce, e vorba de-aşa ceva?
tepte. In orice caz, mai bine ca aici nu poate să fie, — Apoi da, acum se vorbeşte mereu. Se aştepta
de asta nu mal încape îndoială! lumea să intre acu-s 3 săptămâni, de sfânta Mărie,
Iată de ce plecă cu greu. Când se văzu îmbrăcat dar n’a intrat. Acum ci-că are să intre a bună seama
iar în hainele lui militare, cu pete de sânge pe ele, la 1 Noiemvrie, dupăce s’o găta lucrul câmpului. Mai
măcar că erau spălate şi date la etuvă, — simţi ace- ştim noi? Dar vezi aşa spun toţi şi pe semne, că este
laş fior, pe care-1 simţise acu-i anul, când se'mbrăcase ceva în lucru, că toate regimentele româneşti din
cu ele, ca să plece la războiu. Era acelaş om şi acum, Ardeal şi din Blnat, au fost trimise prin streini şl
voinic, cu ochi b ânzi, serios din caleafarâ, dar totuş acolo au adus regimente streine. Dar, Dta bădie, de
ce deosebire, Doamne! Atunci era teafăr şi pleca cu pe unde eşti? După vorbă sameni a fi ardelean,
nădejdi de întoarcere tot aşa, — iar acum ciung, cu nu-i aşa?
o mână tăiată din umăr şi numai cu stânga. Se uită — Ba, da, măi fraţilor. Ea sunt dela 64 din
involuntar la mâneca dreaptă, care cădea moale de pe Orăştie şi ch'ar acuma ieşii din spital. Patru luni am
umărul drept, şl se cutremură tot. Nu putea să sufere stat în el până m’am vindecat şi acum mi-au dat
s’o vadă bălăbănindu-se mereu, decâteori se mişca, drumul. Mă duc, credeţi-mă, cu părere de rău, că cine
căci aceasta îi trezia în minte totdeauna suferinţa, ştie ce mă aşteaptă, unde mă duc?“
durerile şi faptul, că e ciung, că-i lipseşte o mână. Cei doi bănăţeni începură să râdă:
De-aceea rugă pe un tovarăş, să-i întoarcă mâ­ — He, he, bădie, lasă nu-ţi mai pară rău, arz’o
neca dreaptă pe dos şl s’o lege pe lângă umăr. îmbră­ focu de cătănie! De ce să-ţi pară rău? Ha? Că-ţi
cată aşa mantaua, i se părea că nu mai e aşa de dau drumul acasă, că nu mai prinzi arma de loc?
schilodit, aşa de nenorocit. Sacul şi-l puse peste umăr Am avut şi noi de ăştia aşa ca D ta, oameni cu noroc.
şi vârâ în el pânia, pe care o căpătă din spital, şi Au venit fără o mână din războiu, la regiment. Aici
cele câteva bucăţele de zahăr, cruţite timp de patru au stat vre-o 3—4 săptămâni şi nu făceau nimica. Ce
luni, un pach’t de tutun şi scrisorile, ne care i le să şi fi făcut sărmanii, dacă nu puteau prinde nici
dete sergentul din cancelaria spitalului. Gata, el se mătura? Mâncau şi durmiau toată ziua şi trăgeau
mai uită odată jur împrejur, trecu ochii peste întreg lehnungu.
cuprinsul sp’talului şi fâcâudu-şi o cruce largă şi Odată apoi a venit poruncă să-i trimită acasă
închinându-se de trei ori, ieşi pripit din spital, în pe toţi. Să fl văzut, ce veseli au plecat, Doamne!
stradă. Uşa se închise după el cu sgomot şi el se Ei, iac’aşa ai să păţeşti şi D-ta!...
văzu deodată în mijlocul oamenilor, în plină mulţime, Cei doi camarazi de arme, se despărţiră de Pes­
Pe trotuar treceau soldaţi, ofiţeri, oameni bătrâni şi caru, trebuind să apuce pe-o ulicioară, la cazarmă.
mai tineri şi o mulţime de femei, toate gătite, toate Ei îşi dădură mâna şi~i doriră noroc şi spor la muncă,
frumoase! El se uita năuc după fiecare şi se gândea iar Pescaru se uită cu jale în urma lor. Ar fi dorit
la viaţă, la lume, Ia câte toate. Intr'un colţ de stradă, să mai stea cu ei, să mai vorbească! Sufletul lui era
uti soldat, olog, sta pe un căruţ mititel şl cerşia. Mai dornic să audă veşti de pe acasă, din Ardeal, dar