Page 24 - 1905-01

Nrul 1, 1905 LUCEAFĂRUL 9

B R A P U L.
Era acolo, nu se ştie de cînd, nu se ştie cătînd în aer. Cuibul se strîmbase şi el; dar
cum Departe de tovarăşii săi de la munte, şî-a ce-i păsa rîndunichii dacă tovarăşul ei sta ne­
uitat de ei. S’a dedat cu singurătatea, cu oraşul, schimbat, ca şi mai ’nainte ?
cu arşiţa lui Iulie. Sănătos din fire, şî-a înipe- A, ba nu! Din loc în loc, cîte o ramură
trit inima şi a dus la necazuri ca un sfînt. se îngălbenise şi cînd bătea vîntul. s’auzea din
L-au stropit cu var la o reparaţie: l-a spălat partea bolnavă un geamăt surd. Rîndunică
ploaia, i’au tăiat copii coaja cu bricege; l-a l-asculta pătrunsă de o amară durere, căci ştia
durut, a pl'ns puţin, dar s’a vindecat ca un dînsa bine că la un voinic de seama tovarăşu­
viteaz după război. La toate suferinţele, fruntea lui ei, plînsui nu e glumă. Şi nu mai putea să
lui a stat veşnic senină, înveselind colţul de doarmă noaptea de grije.
straşină lingă care crescuse. Toamna plecă, slăbită, cu inima strînsă.
Aici venea o rîndunică, primăvara. Se împrie­ D’abia se încumetă să treaca marea pe aripile
teniseră bine şi toamna se despărţeau întristaţi. unui cocor milos. — S’a îmbolnăvit; a zăcut toată
Nici potrivire de sînge, nici înţeles de vorbă iarna prin străini. S’a întors tîrziu, prin Iunie,
între dînşii. Totuşi, aveau o singură bătae de încinsă de dor. — Intră în ţară noaptea.
inimă, o singură văpae în ochi, cînd îşi şopteau Nu vru sâ mîe nicăeri. Aripile îi dedeau un
în'serile tăcute, el prin freamăte, ea prin ciripiri. imbold neînţeles. Par’că era vrăjită. Zbura ca
Şi colţul de straşină d’abia îşi mal ţinea în vis, desoicînd aerul în dungi mari, undulate.
cumpătul. Cuibul era în primejdie să se surpe. Din depărtare, cunoscu locul. O lumină neo-
Dar rîndunică nu se spăindnta. Cine are aripi bicinuîtă din partea aceia. Se ’nfioră pînă în
bune, nu ştie ce e teama de pămînt. Doar de creştet şi se opri pe crucea unei biserici, ca să
un lucru era ea mîhnită: Tovăraşul ei prea se desmeticeaşcă, să înţeleagă. — Şi înţelese.
şedea într’o statornică nepăsare; veşnic verde, Ardea ruina; ardea şi bradul. Fumul dela
voinic şi vesel Ia revedere ca şi la despărţire. ruină se ţinea greoi lîngă pămînt. Bradul însă
Par’că avea să moştenească pămîntul; par’că pîlpîia în limbi de foc şi arunca seîntei în văz­
nu-i era a bună. duh, la înălţimi ameţitoare. Crescuse nespus de
Dar să-l fi văzut dînsa la Crăciun ? Ce mîn- frumos — mîndru şi mare cum nu-1 văzuse
dru se îmbrăca pe jumătate în zahăr; cum dînsa nici o dată — cu fruntea atingînd cerul.
întindea braţe din ce în ce mai mari spre pu­ Înviorată de măreţia privelişteî, îşi adună pu­
zderia de fulgi, ca şi cum s’ar fi aţinut să terile şi-şi porni zborul nebuneşte spre dogoa­
prindă toată zăpada! rea focului. Dar el tot mai simţea. O cunoscu
Vrea să-l vadă mai mlădios, mai biruit de şi o îmbărbătă cuf hotărîre:
cîte o durere din cînd în cînd. «Nu-ţî fie frică.*Ia calea fumului şi a seîn-
Şi dorul i se ’mplini, par’că. teelor», părea a-î zice.
De la o vreme, căsuţa se bolnăvi greu de Ea să supuse şi se ’nălţă aiurită la stele ;
ruină şi oamenii o părăsiră. Cînd rîndunică apoi, pluti spre miază-noapte şi se lăsă — că­
veni într’o primăvară, găsi la picioarele tovăraşu- lăuzită de o seîntee — în munţii cu brazi. Era
lui său, atîta moloz şi cărămizi, că-i fu milă. nebună de durere. Dar, tocmai pentru-că era
Simţea că r acum o să-i pese şi lui şi vru să-l nebună, ciripitul ei fu mai frumos ca totdeauna.
ajute. Dar ce ? Putea ea, o păsărică, să lupte Codrul o ascultă, cîntînd povestea bradului
cu bolovanii ? Straşina se lăsase de tot într’o pribeag, cu duioşie, cu amărăciune de ciripire,
parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutoriu, pînă ’n zori. I. A. Bassarabescu.

N. Origorescu. Vara.