Page 8 - 1905-01

Nrul 1, 1905 LUCEAFĂRUL 15
grăniţeri albi de-ai noştri rămaseră în urmă, în ju­
rul pajurii împărăteşti, şi împresuraţi, doborîseră
ca o turmă de mistreţi mînioşi, un batalion întreg
franţuzesc, muriseră toţi apoi, şi singur uriaşul
bunic căzuse prins cu steag cu tot. Şi împă­
ratul îl întrebă, prin tJmaciu, de unde e? Dar
nemţeşte Moşul nu voia să răspundă, şi nici
într’altă limbă decît într’a Iui. De-abia la urmă
un prins putu să lămuriască pe tălmaciu şi pe
împărat, că uriaşul este Valah, Român din munţii
Ardealului. Şi Napoleon îl întrebă, dacă sînt
mulţi aşa în ţară, pela noi. Iar bunicul a spus:
«Aşa-s la noi toţi, cu credinţă câtră împăratul!»
La masă se făcuse tăcere de biserică şi pă­
hărele pline sticleaQ supt luminări, în seara li­
niştită, amintirea aceasta din vremuri aşa de de­
părtate, tremura în suflete par’ că o taină. Şi
bâtrinul părea mai mare in pîlpîirile luminilor,
pe fundul întunecos de verdeaţă al foişorului.
«Da, zise la urmă Moşul, i am spus eQasta. ..
Adevărat. . . Adevărat, aşa am fost noi: tot­
deauna cu credinţă dar niciodată răsplătiţi!»
Şi’n tăcerea care urină, un alt bâtrin, dela
dreapta mea, după ce-şî sorbi încet pâharul,
se plecă spre mine şi-mi şopti:
«Multe ştie moşneagul! în munţi, pă vremea
lui lancu, s’au petiecut Incruri mari, — şi el
ştie mal bine ce plată a avut neamul nostru,
pentru credinţa lui. . .»
La intrare, unii din muşterii se grămădiseră
ascultînd fără să înţeleagă multe. Iar eu, într’o
înfiorare, mă ridicai înflăcărat şi începui a vorbi
despre marile lupte din trecut ale poporului
N. Grigorescu. La ftntlnâ. obijduit. Bâtrimi mă ascultau cu ochii umezi,
clâtiflînd di.i cap pe gînduri, cu minţi e la vre­
mic, grămădit par’că asupra pînte:eluî rotund, murile de altădată. Moşul zimbia ferici, iar
l-a văzut de-aproape bătrînul pe acelea vremuri. străin i, la uşă, priviau: ei nu puteau pricepe
A stat chiar faţă cu el, nalt ca un munte. în că în sufletul tinârului izbucniau invăluindu-se
goana înfricoşată, care prăbuşia din dealuri spre flăcările şi durerile de mult potolite ale celor
văile rîurilor pînze întregi de oaste,el şi cu mulţi vechi. M. Sadoveanu.

PE L A C .
Pe cînd soarele apune, Vă aşteaptă barca mică, Şi înfiorat de paza
Dintre ramuri se desfac Prin rogoaze aurii, Arzătoarelor dorinţl,
Adieri înfiorate. Ca să puneţi azi un capăt Lasă-I să se piardă ’n ochii
— Barca tremură pe lac. Veşnicei melancolii. Cel albaştrii şi cuminţi.
E o muzică de păserî Desprinzîndu-ţl părul d’aur Să-ţi cuprindă mijlocelul,
Si un murmur nesfîrşit, Peste umerii tăi gol, Să te strîngă cu nesaţ,
Ce te ’mbie şi te chiamă, Tu de gîtul lui atîrnă, Perind barc-o să vă ducă
La visări şi la iubit. Ale tale braţe mol. Peste ape legănaţi.
Alexandru A. Naum.