Page 9 - 1905-01

16 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1905

0 VIAŢĂ ...

Spre culme ... merefl înspre culme !.. Cu sînge pe braţe, pe frunte
— Refren dătător de viaţă — Zoreşte spre vîrful dc munte ...
Odată pe-o vreme de ceaţă Din cale-i el stînca doboară
S’a rupt din adincul de seară Şi urcă nebun ... nebuneşte...
Şi buzele Iul il cîntară; Pustiul trezit se ’nfioară
Şi singur cu sufletu ’n mină Şi zarea de sus se lărgeşte...
Se zmulse voinicul din tină,
— Rămînă ce-o vrea să râmînă Spre culme... merefl înspre culme 1..
El ceriului singur se ’nchină! Şi piatra din piatră tresare,
Coprinsul e prins de mirare.
Spre culme... mereu înspre culme!.. Se uită la el şi se ’nchină,
Prin peatră el drumul şi-l tae Căci sîngele lui e lumină
Cu sufletul lui de văpae, Şi strigă mulţime! de-odată
Şi urcă şi cade şi chită Să vie... el sus o aşteaptă,
Şi-şi merge cărarea lui sfîntă... Să vie pe calea săpată,
Cu sînge-şl înseamnă el calea, Să vie... e calea cea dreaptă!
Cu sînge !.. şi murmur de şoapte
De-odată cutremură valea... Spre cu'me... merefl înspre culme:..
Da-I noapte pe vale... e noapte!.. Şi zarea-1 priveşte cuminte,
beninul ÎI ese ’nainte,
Spre culme... mereu înspre culme!.. ÎI pune pe frunte o floare
In juru-I e ral... veselie Si-1 urcă alături de soare !..
Şi cîntec de paseri se ’mbie în urmă ... tăcere 1.. Măreaţă
Ispitele toate din lume E numai o zi în viaţă,
Răsar din pămint ca din spume O clipă.., ce ’n veci o să fie
Şi ’n cale-î, din umbră, de-odată. Lumină la cel ce-or să vie !..
Crescînd de supt ramuri domoale,
Cu zîmbet pe buze s’arată
O zînă cu braţele goale. Moşneag acum, voinicul se simte obosit.
Posomorita-I umbra pe fruntea lui brăzdată.
Spre culme... merefl înspre culme!.. Pleoapele-I sînt grele, privirea ’nduioşată
Şi zîna cutează şi-I spune: Şi ’n marea de lumină el ochilor s’arată
«Voinice cu visuri nebune Măreţ caşi un soare ce-adoarme ’n asfinţit.
Pe-acolo e umbră şi jale,
E peatră pe-acolo pe cale... Se stinge... şi el simte că bazmul s’a sfîrşit.
Aici în pădure-I viaţă, Şi-atuncea cu’n glas ca de mamă
Plăcerile ’n drum se resfaţă Mulţimea spre culme şi-o chiamă:
i-i farmec şi-I cîntec aice, Să vie... el sus o aşteaptă,
i lasă-ţl cărarea voinice!» Să vie... e calea cea dreaptă!
Cîna vine mulţimea grămadă
Spre culme ... merefl înspre culme !.. Şi-aleargă ’n genunchi vrînd să-I cadă
El n’aude glasul-ispită, El tremură trist din pleoapă:
Spre zarea de-abia răsărită «La groapă de-acuma ... la groapă!..»
Z. Bârsan.

Cioban pe brincl.
N. Orlgorescu.