Page 17 - 1905-02

adaos la „LUCEAFĂRUL" nrul 2.

S U M A R U L . nul cel lung al netrezireî; singuri (lipseşte)...
vreau, ce le vom face ? ei au zis, că ne vor
O. Goga: Lăutarul (poezie). — Dr. S. Puşcariu:
rîde, — bine! rîdă! să vedem, ce vor dobîndi
Vlahuţă. — Romul Cloflec: Pastel (poezie). — V. Cio- cu aceea, dacăzi cu risul numai slăbiciunea şi-o
flec : La poetul Vlahuţă. — M. PopovicI: Cîntece (poe­ vor arăta, şi se vor arăta, şi se vor face
zie). — C. Sandu-Aldea: Murgul. — A. Bena: La obiectul judecării altora.
fîntînă. (Text şi muzică.) — Fol răzleţe: Poezii de A. «Sunt iarăşi şi de aceia cari zic, că ei ştiu
Vlahuţă. acuma atîta, cît n’au lipsă de nici o învăţătură
ADAOS : Dr. E. Dăian : Artemiu Anderco. — Dr. I. ce o să se cuprindă în foaia aceasta. La unu/
Raţ: 1. Papiu llarian şi tinerimea academică din Cluj. ca acesta şă i răspundem, că cu mult e mai
Cronică şi notiţe. — Poşta redacţiei. — 10 ilustraţiunl scurtă viaţa omului, decît să poată învăţa toate
privitoare la poetul Vlahuţă. lucrurile acelea care a-Ie şti după ingeniul său
ar fi capace; să-i răspundem şi aceea, că nici
un lucru în lumea aceasta nu e, dintru a căruia
învităcune omul ceva — mult-puţin (plus
ALEXANDRU PAPIU ILARIAN Şl TINERI­ minusve) să nu poată învăţa; cu cît mai vîrtos
MEA ACADEMICĂ DIN CLUJ. dar trebue să credem, că nu e pe pămînt nici
un om, dintru a căruia căutătură şi conservare
(Sfirşit.)
să nu învăţăm ceva bine şi folositor — fire-ar
Iată acum articolul amintit. omul acela şi om mişel — căci de va fi mişel,
«Toate popoarele fac progres în toate ştiinţele adevărat, că nemijlocit dela el nici un bine
şi artele, numai noi Românii, numai noi nev.- vom putea învăţa, dar totuşi uitindu-ne la uri-
novata viţă a falnicilor şi vingătorilor iumei ciunea faptelor şi considerîndu-le acelea, ne
Romani încă numai odrăslim; singură numai vom învăţa şi ne vom strădui noi înşine a-le
sămînţa ceea de şeptesprezece sute şi mai bine părăsi.
de ani prin dreapta Eroului anticităţei a stră­ «Ne putem, Domnilor, de bună seamă pe
bunului nostru Traian aici încuibată, încă n’a calea aceasta mult a ne preface, căci se poate
încolţit, ea încă tot se află crudă, amorţită şi întîmpla, cît tu Late să ştii ceva, ce eu nu ştiu,
lipsită de puterile ajutătoare, spre a se putea şi din contră iarăşi eu să ştiu ceva, ce nu ştii
desvolta, sau de au şi început aceea în oare- tu, acum cînd îmi voiu comunica eu ştiinţa
cît de micuţă măsură a propăşi în calea lu­ mea cu tine, tu a ta cu mine, nu poate să nu
minării şi adevărului, în cunoaşterea şi patro- ştii mai mult cu ceva, decît ai ştiut mai înainte.
cinarea ştiinţelor, în iubirea şi înbrăţoşarea «Ce ziceţi la aceasta Domnilor?! Nu-mi
cultureî : totuşi aceea propăşire este foarte pociu închipui nici unul dintre Domnule Voa­
micuţă în relaţia altor neamuri culte din lea­ stre, mult preţuiţi Domni şi Fraţi, atît de ne­
gănul omenimei, — ea e cu mult mai moale, simţitor, aşa cu impetrită inimă cătră Naţie şi
mai lîngedă, decît s’ar socoti, şi cu mult mai binele Naţiei româneşti, care să contrazică
seacă, decît s’ar pofti pentru sporirea în ştiinţe acestui sfint proiect!
şi cultivare, pentru folosul cel neapărat trebuin­ «într’adevăr io presupui despre toţi dintre
cios şi de lipsă Naţiei româneşti, spre aflarea Domniile Voastre, că simţiţi una cu mine — au
şi descoperirea scumpului, mult preţuitului tesaur doară voiţi să mai dormiţi în urgisitul pat al
de luminare, ce este eternul acel izvor, pentru neştiinţei şi al întunereculul? au nu va fost
fiecare Naţie mundană, din care ea cu cea mai destul, pentru Dumnezeu, atîtea veacuri pînă
mare însătoşare adăpîndu-se odinioară, va gusta acum ? Ce ? au nu vedeţi voi, fiii străluciţilor
mărul cel dulce al bunătăţii aceia, după carea Romani, că după ce în timp de mai mult de
omul în toate zilele vieţii sale cu nespusă osteneală, 17 zecimi (sic!) se răpiră dinainte-vă maiesta-
prin nenumărate sudori trebue să alerge spre ticele artilerii (sic!) ale diţiei Minervă, iată
a o cuprinde în obositele sale braţe, adecă Fraţilor, după ce într’atîta de timp orbecarăm
mult putincioasa procopsire, care singură numai în înfricoşata şi întunecoasa temniţă a neştiinţei —
e în stare a desface, a întrerumpe lanţurile în- căutînd între dureri şi vaete perdutul tesaur
tunerecului, ce de atiţia secoli domneşte şi sirăinoşesc, iată, că se plecară, se consolară
înnegreşte ageroasele minţi ale belicoşilor (mîngăiară) Zeii izbîndei, ni-se iartă păcatul
Români. strămoşesc, iată în văi depărtate se cam arată
«Singuri rţoî, Fraţilor, încă durmim în som­ diţia înţelepciunei Minerva cu strălucitele-I