Page 7 - 1905-02

Nrul 2, 1905. LUCEAFĂRUL 39
literatura românească, începînd cu Peneş Cur­ a unui talent pe primul rang. Dacă Academia
canul şi sfîrşind cu cel din piesele luî Leo- va fi aşa cum o credem noi aici peste munţi,
nescu, ci eî sînt adevăraţii ţărani dela sat, îşi va şti menirea.
simpli, isteţi, năcăjiţi, cuminţi şi cinstiţi. Aşa Sextil Puşcariu.
cum calcă cărăuşul lui Grigorescu, ceva cam
plecat din genunchi, aşa se duce şi săracul
badea loan la boier ca să-l dumirească asupra
«socotelii» pe care n’o pricepe, iar «Jan», pre­
cum l-aii poreclit boerii, e Românul inteligent,
plin de spirit şi sfătos pe care-1 ştim cu toţii,
care trăeşte cu adevărat.
Şi tot a ţăranului român e frumoasa limbă
pe care o scrie Vlahuţă. Dacă limba luî Cara-
giale e cea mai lapidară, cea mai perfectă ca
cioplitură, a lui Vlahuţă e cea mai neaoşe şi
mai colorată, din cîtes’aiî întrebuinţat pînă acuma
pentru proza artistică românească.
Cînd urmăreşti nuvelele, luî vezi cît de mult
s’a perfecţionat pe nesimţite prozatorul Vlahuţă
emancipîndu-se tot mai mult de poetul liric în
stil, în gîndire şi în limbă.
Azi prozatorul şi poetul îşi dispută deaseme-
nea locul între cei mari ai literaturii noastre,
— singurul care a ştiut să rămînă poet în ver­
surile şi prozator în nuvelele sale dintre toţi
ciţi i-am avut. Din ceea-ce a sămănat în de*
curs de două-zecî-şi-cinci de ani vor secera
toate generaţiile viitoare.
Prezentînd deci volumul de versuri la pre­
miul cel mare al Academiei, Vlahuţă i-a dat
ocazia a răsplăti o'muncă cinstita şi înteţită

P A S T E L
La muche sus turmele sue Şi oile ’n timpuri mai zbiară,
Alene pe drumul curbat, Păscind pe al coastei suiş;
Şi ’ncepe şi codrul să vue Şi cit ţine ziua de vară
Şi ’n slavă Concertu-i s’apue l-un cintec din zori pînă ’n sară
Sunîad tremurat. In larg şi ’n desiş.
Din bucium pindarul pe stincă Iar jos, unde apa şopteşte
fngînă al codrilor cînt, Poveşti din adincul pămînt,
De tremură valea adincă Pe pajişte stind ea-şi păzeşte
Şi codrul răsună şi incă Oiţele şi glăsueşte
Întregul pămînt. Al doinelor cînt.
Cu dinii ’rnprejur pe o ciută Cu gura ei caldă, duioasă
Ciobanul îi trage de dor, Îngînă vrăjite cîntărî,
Şi mierla p'un plop nevăzută Iar firea adoarme sfioasă
îi zice de doamne-ajută Ş'a nopţii regină frumoasă
Duios şi sonor. Se ’nnalţă în zări.
ROMULUS CIOFLEC.