Page 10 - 1905-03
P. 10
66 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1905
Clopotul bisericii tăcuse, luminile satului se aprins cerul şi a pustiit pâmîntul. Şi i-au do-
stinseseră. Şiragul de oameni înainta tăcut şi cu borît cei tari, şi ei au tăcut, cu ochii plini de
linişte pe calea pietroasă a muntelui. Făcliile întunerec, cu sufletul clocotind de răzbunare.
trimeteati făşil mari de lumină în adîncurile Vremuri amară se deşteptau la glasul preotului,
prăpăstioase de pe laturi. Mulţimea se înălţa umbrele luptătorilor cari muriseră veneau par’câ
prin lumina fumurie, roşcată, ca un abur de în lumină; din trupurile sfîşiate curgea încă
sînge. Văile, munţii zăceau într’o linişte de sîngele şi ochii arzători spuneau o durere ne
moarte. mărginită.
Şi tîrziu după miezul nopţii oamenii, ajunşi Şi iată că murmurele care slăbiseră, care se
în Poiana-Cerbului, prinseră iar a se îmbulzi. strînseră aproape, cresc şi mînia stăpînită prinde
Strigătele crescură, căruţele mici scîrţăiau. copii iar a fierbe. Iată că focul a intrat din nou în
se deşteptaseră plîngînd, femeile îşi înălţau gla munţi şi vremurile viforoase se întorc. S’au dus
surile ca într’un bocet, şi larma bubuind umplea feciori, s’au dus bărbaţi spre Iancu, iar cei de
întunerecul pădurilor adîncî. la căminurî aşteaptă.
Un glas, glasul lui Joldea" răzbătu apoi, dînd Şi popa Marcu prinse a povesti despre Iancu,
porunci. Grămezile se rînduiră, zvonul se po despre acest Craiu al Munţilor care a răsărit
toli. Cîteva focuri pîlpîiră şi crescură zbătîndu- ca un răzbunător din sîngele lui Horia. Acum
se în fundul poenii, supt arborii străvechi, lumi- sabia lui scînteia ca un fulger în nourii
nînd zidul întunecos al desişurilor. Joldea şi munţilor ...
fruntaşii se adunară în jurul părintelui Marcu, «La Cîmpeni, zise la urmă preotul, — în
la sfat. ziua de Florii, Iancu s’a arătat între ai noştri
Tăcerea se întinse încet-încet. Femeile stă- şi a zis: De azi înnainte numai de mine şi de
teafi pe gînduri, cu ochii aţintiţi în flăcări, cu împăratul o să ascultaţi! Şi de atunci noi nu-1
copii adormiţi pe, braţe." Bărbaţii ascultau gla mai avem decit pe el mai mare, i-ar flăcăii
sul preotului şi al lui Joldea,"cu sufletele pline noştri trebue să lupte cu el pentru împăratul.
de amărăciune. — Iar pentru Craiu pot să plătească ei mii şi
în codrul bătrîn nici r un'freamăt de vînt nu mii de galbeni, — cine dintre ai noştri se va
deştepta nemărginita mare a frunzişului. Era găsi să-l vîndă» ?
o tăcere de moarte, în care rar răzbătea din Oamenii din jur zîmbiră tăcuţi în lumina
funduri depărtate ţipătul de spaimă al huhurezilor, focului.
i părintele Marcu grăia cu glas moale, «Dintre-aî noştri, nu, — zise Joldea. DarGeorge
punea despre toate nevoile şi durerile pe păgînul ce-a făcut ?
care le-au îndurat ei acolo, în munţii lor. Vi- — Eh! oftă cu durere popa Marcu; doară
foruri^au.venit, să le spulbere bogăţiile. Crîn- ştiu că el multă vreme a umblat să răpue capul
cene călcări, .sîngeroase nedreptăţi i-au înge- lui Incu al nostru; şi cu el mulţi dintre ne
nunchiat. Dar ei s’au ridicat, n’au mai putut meşii noştri ne-au părăsit... Dar pentru toate
răbda şi mînia lor a fost foc năpraznic care a este o pedeapsă... Are să-i ajungă blăstemul
femeilor văduve şi-al
orfanilor! Şi ’n mor
minte, durerea noastră
le va buciuma la ure
che !
— Da, zise apăsat
Joldea, ne-au părăsit
şi au călcat cu caii
peste pepturile fraţilor
noştri...»
Şi înflăcărat, începu
Moţul a da drumul prin
vorbe urgiei care-I bân
tuia sufletul. Cei din
jurul lui, tăcuţi, frînţî de
oboseală, tresăreau, se
însufleţeau, arşi de vîn-
tul arzător al răscoalei
sufleteşti. Pînă şi fe
meilor li se aprinse
seră ochii şi obrajii şi
Biserica fi reşedinţa Vicarului din Stghet strîngeaii mai tare cu
