Page 8 - 1905-03

64 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1905

lui Achile. Cum să nu meargă el să studieze ne-am luat ziua bună în Bucureşti, mî-a dat
unde a studiat şi scris Schiller şi Qoethe şi să spre aducere aminte «Răzvan-Vodă» ce-1 avea
vază lumea descrisă de aceştia cu atîta farmec ? dar dela Pascali, iar eu i am dat «Faust» de
In acel an, 1869, toamna se duse din Bucureşti Goethe, tradus în româneşte de N. N_____________ şi
acasă la Botoşani şi de acolo la Viena, la Uni­ Schelelti.
versitate. In anul 1871, toamna, eu încă am Pe titlul exemplarului din Răzvan-Vodă, pri­
mers la Universitatea din Viena. Colegii mei mit ca dar dela Eminescu, e scris: «Amicului
îmi spuneau, că ’n anul şcolastic ce trecuse, meu, Pascali eminentului interpret al lui Răzvan-
Eminescu încă fusese acolo, dar cît am stat eu Vodă. Autorul recunoscător HasdeQ m. p.
acolo, un an, Eminescu n’a fost în Viena. Cînd Ştefan Cacovean.

SEMNUL PE PRIMEJEIE. Reproducerea oprită.

De cîtăva vreme feciorii cari umblau răzleţi Şi iată că într’o noapte răsăriră pe culmile
după veşti, se opreau o clipă numai în sat, munţilor, departe, zorile sîngeroase.
din goana calului, cu aceleaşi cuvinte: Războ­ Străjile strigau, poporul prin întunerec se
iul în Ţară s’aprinde tot mai tare. honvezii ard strîngea, se îndrepta spre casa popii. Femeile,
satele şi omoară lumea! Puţinii bărbaţi, femeile cu pruncii după ele, se chemau, se îndemnau
şi copiii, rămaşi la vetre, ascultau cu inimile cu glasuri speriate. Era pe toate uliţile o îm­
strînse şi tăceau într’o aşteptare plină de amă­ bulzeală de trupuri negre, un schimb de glasuri
răciune, pe cînd vestitorii dădeau pinteni cai­ pline de teamă, în care, ici-colo, tresăreau ţi­
lor şi porneau acolo unde tot tineretul se adu­ petele de jale ale copiilor.
nase, în fund, în cetăţuia munţilor bâtrîni. Clopotul de primejdie prinse a bubui în tur­
Zi după zi trecea, un vînt de pustiu şi ne­ nul bisericii. Mulţimea grămădindu-se într’acolo,
norocire sufla în Munţii-apuseni, în bogata si spre casa părintelui Marcu, ajunsă pe culme,
străvechea ţară a Moţilor. Oamenii dormeau dintr’odată văzu semnul depărtat al primejdiei.
noaptea epureşte, şi strâjile vegheau totdeauna în zare, cine ştie unde, clipeau, crescînd şi
neadormite spre culmile dealurilor depărtate, scăzînd, ca bătute de vînt, focuri vioaie. Şi mai
aşteptînd din clipă în clipă să izbucnească departe, la dreapta lor, în fund, o rumeneală
focurile de alarmă, mari, roşii, ca nişte zori de slabă, tainică, ca un răsărit de lună, lumina o
sînge. parte de cer. încolo noaptea era neagră şi
Puţinii bărbaţi se adunau deseori la sfatu­ împrejurimile zăceau într’o tăcere adîncă.
rile de seară în curtea părintelui Marcu. în li­ joldea, ginerele preotului, ridică glasul:
niştea de pustie vorbeau încet, se întrebau, «Acolo sînt semnele, zise el. Dincolo în fund,
răspundeau cu glasuri potolite, apoi tăceau, cu ard satele. Să ştiţi că ne vine primejdie mare!
ochii duşi. Iar părintele îşi mîngîia barba albă, — Adevărat, răspunse un glas din mulţime.
şi ’ntr’un tîrziu prindea să povestească despre Cine ştie ce hală ne mai vine pe cap!»
cruntele vremuri în care se înălţase cu zeci de Prin grămezi trecu un murmur, ca un fior.
ani în urmă, ca un arhanghel deasupra popo­ Apoi citeva făclii de pae şi păcură se aprinseră,
rului răsculat, neîmblînzitul Horia, spaima dom­ se înălţară, v rs nd în jurul lor lumină roş­
nilor. Şi o nestăpînită mînie încălzea iar, ca altă­ cată. Capetele întunecate ale bărbaţilor izvorîră
dată, inimile cărunţilor şi întunecoşilor Moţi, par’că d;n întunerec, în rîndurile dintîiu, iar
cari se înturnau cu gîndurile şi cu suf.etele îndărăt femeile se arătară, cu mînile la gură,
îndărăt, la anii viforoşi, cînd ca şi acum, leul cu cununile mari de păr deasupra frunţilor şi
— poporul — se trezise, îşi scuturase lanţu­ ochilor arzători.
rile şi cu răcnetul lui îngrozise pe vechii stă- Preotul bătrîn se g'ndea. într’un răstimp în-
pînî. — Tîrziu tăcea blajinul părinte Marcu; nălţă capul şi rosti:
în suflete râmînea o aşteptare, un fior, un dor «Primejdia vine şi la noi. Nu-i alt chip: să
mare. Şi sătenii se îndreptau pe uliţele mute luăm ce-avem mai scump şi să ne tragem la
spre casele singuratece, unde vegheau muerile, deal. Cel puţin vieţile să ne scăpăm.
după rugi arzătoare, cu ochii mari negri cu­ — Sus, pe pisc, sîntem ca ’n cetate!» strigă
fundaţi în necunoscut, în necunoscutul şi ’n şi Jo'dea, ginerele popii.
amarul pe care-1 pregăteau zilele viitoare. O clipă oamenii tăcură, gindindu-se, cu ochi