Page 16 - 1905-04

Nrul 4, 1905 LUCEAFĂRUL 95
calul de căpăstru. Era un Român cît un munte, buiau să înceapă odată cu toamna; la viaţa
cu ochii foarte pătrunzători. Boerul nici nu se Parisului, viaţă fără primejdii şi fără griji, pe
uita la el; se zvîrli în şea şi porni acolo unde-1 care n’ar fi întrerupt o de nu murea bătrînul;
chema dragostea. la multe; — dar neliniştea i se furişase pe
Trecu cîtăva vreme, şi, într’o zi, boerul Lu- nesimţite în suflet.
paşcu se hotărî să plece Ha Iaşi. Avea nevoie Caii fugeau în trap grabnic pe şoseaua vînătă.
de parale de-I ţipa măseaua şi se ducea să Trăsura duruia din cînd şi cînd pe podeţe.
pue amanet moşia RoşcanI. Ionică Lupaşcu, în mantaua albă de doc, se
Cu toate că în ziua aceea cerul nu făgăduia legăna pe perinele gălbui de pulbere. La asfinţit,
vreme bună, cuconaşul, hotărît ca întotdeauna, se grămădeau munţii uriaşi de nouri negri.
dădu ordin să se pue caii la droşcă. Apoi «Se ’ntunecă! strigă Năstase, de pe capră.
caută hîrtiile trebuitoare, băgă de seamă să i — Vine furtună ! vorbi boerul. N’ar fi bine
se aşeze >n cufăr toate lucrurile de care credea să ne întoarcem ?
că va avea nevoie, stătu la masă în fugă şi, — Aşi! mergem înnainte...»
foarte grăbit, porunci să-I vie trăsura la scară. Ionică privi iar capul pletos şi gîndi: oare
Vătavul îl întimpină şi-I spuse că vizitiul s’a ce se petrece în tidva omului aceluia ? Un om
bolnăvit, dar s’a găsit alt argat să meargă. S’a care bea rachiu, are buza duplă, sudue, scuipă
cerut chiar el singur. Boerul se supără, certă şi mînă caii, e ceva foarte caraghios. El n’a
pe vătav, apoi se sui mărmăind în trăsură. fost la Paris, nu ştie ce înseamnă a trăi, şi-a
Cînd caii porniră, privi cerul. Nouri mari, dus viaţa ca un animal, singura plăcere i-a
vineţi, rătăciau prin văzduh, venind de la fost beutura; nervii de frînghie nu i au tresărit
miază-noapte. Soarele, trecut de la amiază, ardea niciodată în faţa lucrurilor noi... Ce poţi
cu o strălucire neobişnuită. Ionică Lupaşcu ar aştepta de la dinsul ? Iată-i acuma stă pe capră,
fi dorit foarte mult să nu-1 apuce vremea rea cam cu chef, îndeamnă caii şi vorbeşte cu el.
pe drum, ca să-I zădărnicească interesele. E mal aproape cu sufletul de dînşii, decît de
«Nu cred să ploaie!» — murmură el. Apoi boer. Ce-o fi simţind el ? ce-o fi gîndind ?
răcni la vizitiO: «Mînă mal repede, — să nu Boerul Ionică îşi ridică faţa albă, împresurată
ne apuce ploaia pe drum...» de barba scurtă, neagră, şi întrebă :
Vizitiul întoarse peste umăr o figură roşcată, «Năstase, mal este mult pînă la Moldova?
cu ochii pătrunzători, şi buza de sus se încreţi — Cam mult; că nu-I nicl-o crişmă...»,
zimbind : zise rinjind Năstase.
«Poate n’a ploua, cucoane. Nourii trec...» Vorbeşte cam ciudat cu mine ! gîndi Lupaşcu.
Un miros tare de beuturâ izbi în faţă pe Deodată, soarele fu înghiţit de uriaşe îngră­
cuconaş. îndată îl sări ţandăra. mădii! de nouri, şi lumina scăzu brusc. Năstase
«Bine, mă ticălosule! strigă el, gata să se se înfăşură mai bine în suman şi puse mîna
ridice şi să înşface pe vizitiu; acu ţi-al găsit pe biciu ! caii se încordară ca supt un fior
să te îmbeţi ? Ce canalii 1» Dar vizitiul îşi în­ ascuţit.
toarse iar obrazul: boerul cunoscu pe Năstase Prin văzduh, pe supt păcura nourilor, fugeau
şi tăcu dintr’odată. coloane de neguri despletite. In pragul asfinţi­
«Nu te teme cucoane... Dacă s’o întimpla tului, era o frâmîntare ca de vîrtej. Şi dintr’o­
ceva, păcatul meu o fi...» şi buza duplâ de dată, începu să vie jucind, dintr’acolo un vint
sus se încreţi iar. Se întoarse şi dădu biciu cailor. supţire.
Boerul rămase cu ochii la spatele uriaşului din- Năstase înfăşură caii în două biciurl şi tră­
naintea lui, şi la capul pletos, — gîndindu-se sura începu a fugi spre răsărit, cătră Moldova,
la întîmplarea cu palmele. pe cînd munţi de nouri se rostogoleau pe de­
în adevăr, [— bruta de pe capră e voinic asupra, în văzduhul neguros.
cît un munte şi seamănă a fi foarte violent. De Cînd ajunseră la malul rîulul, un fulger, ca
vină nu-I decit vătavul, că-I dă la drum oameni o sîrmă de foc, tresări în urmă, pe zarea asfin­
de-aceştia. Trebue pedepsit ticălosul de vătav, ţitului, şi, caşi cum ar fi fost un semnal, o
trebue dat afară, fără milă. Auzi, dumneata? duruire prelungă, ca o dărîmare de stîncî,
numai la noi se întimplă lucruri de acestea... izbucni şi uraganul, scăpat din peştera-I rece,
îţi pr.mejdueştl viaţa pentru un lucru de nimic. se năpusti asupra lumii mugind.
E adevărat că dăduse cîteva palme, şi nu fu­ Caii treceau repede prin vad. Apele, suflate
sese la mijloc cine ştie ce vinovăţie... EI, dar de o putere grozavă, se ridicau în stîlpl mari,
asta se întîmplă des... Ce-a făcut Năstase se resuceatt în vîrtejurî, descoperind prundaşul,
atunci ? A scuipat în două cu sînge, a tăcut şi veneau resfirate, izbeau trăsura, stropeau pe
şi a rămas foarte neguros... oamenii cu o răpăire de gloanţe. Apoi, fugarii,
Boerul cercă să se gîndească la alte cele: la scăpaţi la mal, începură să alerge ca minaţi
femeia care-I era dragă; la vînătorile care tre­ de uragan spre pînza neagră de pădure, care